(my early hours résumé, part two)"Haide să vedem.
După ce decid că sunt deprimată, trebuie să iau medicamente.
Cunosc sute de persoane care iau medicamente și nu este nicio problemă. Serios.
Mă voi întoarce la muncă sub efectul antidepresivelor.
Voi lua masa cu părinții și prietenii, străduindu-mă să-i conving că sunt eu, cea normală.
Cea reală.
Într-o bună zi, un bărbat îmi va cere să mă mărit cu el.
Eu voi spune "da". Nu voi afla niciodată de ce.
Va fi suficient de bun încât să-i facă pe toți fericiți și mulțumiți pentru mine.
În primul an... vom face dragoste mai tot timpul.
Al doilea și-al treilea, din ce în ce mai puțin.
Exact când vom începe să ne săturăm unul de celălalt, voi rămâne însărcinată.
Voi avea grijă de copil, mă voi lupta pentru un job, voi plăti rate și impozite.
Vom trăi împreună.
Peste zece ani, el mă va înșela. Pentru că eu sunt mereu prea ocupată și prea obosită.
Eu voi afla. Îl voi amenința cu moartea, apoi pe amanta lui și-apoi pe mine,
Vom trece peste.
Un an mai târziu, va avea altă aventură.
De data aceasta, însă, mă voi preface că nu știu.
Inflamarea spiritelor nu va mai merita osteneala.
Și-mi voi trăi restul zilelor.
dorindu-mi uneori, ca urmașii mei să aibă viața pe care eu nu am avut-o.
și alteori, mulțumită că se transformă în frânturi din mine.
Sunt bine. Serios."
(nu-s fan coelho, însă o mare parte din trăirile veronikăi sunt fix realitatea)
Cât la sută dintre voi simt asta?
Câte dintre voi credeți că viața voastră este doar o poveste despre ceea ce-ar putea fi?
Pe rând! Nu pot să număr atâtea degete deodată.
Nu am decât două variante: să-mi controlez mintea sau să las rațiunea să mă controleze pe mine. De ce optez mereu pentru a doua?
De ce nu-i permit adevăratului "eu" să se dezvăluie? Adevăratul meu "eu", ceea ce sunt, nu ceea ce fac alții din mine.
Să fie o chestie de design interior? Posibil!
Nu cred că alegi cum sa fii.
Ăsta ți-e mecanismul și gata. Al meu e "defect".
Nu merge nici cu reasamblarea elementelor. Nu se bagă nimeni.
Nu sunt tristă. Really, sunt ok.
Sunt doar incapabilă să-mi exprim ideile. Ca și cum mi-aș defini demența.
Într-o anumită măsură suntem cu toții nebuni. Uneori, nebuni de legat.
Dar nu poți confunda demența cu pierderea controlului. Sunt două lucruri atât de distincte.
Cu toții avem vise, însă puțini și le realizează.
Asta face din noi, toți ceilalți, niște lași.
Pentru că noi, cei mulți ne înlocuim emoțiile cu frica.
Sunt atâtea lucruri despre mine pe care nu le cunosc.
Ar fi stupid dacă aș spune că cel mai rău mă macină spațiul?
Dacă nu aici trebuia să trăiesc, dacă nu așa?
Dacă nu atunci trebuia să mă nasc?
De ce nu-mi găsesc locul!?!
Uneori e totul fad și posac. Fără gust, miros sau aromă.
Într-o zi o să mor de depresie. E posibil așa ceva?
Vreau atât de multe lucruri. Visez atât de mult. Nimic nu-mi mai ajunge. Nimic și nimeni. Parcă și un singur bărbat mi-e insufucient câteodată.
Sunt febrilă și agitată, iar sângele ăsta care fierbe în mine se irosește în van.
Clocotesc precum o oală sub presiune și mustesc asemeni unui bob de strugure gata să pocnească.
Nu sunt la locul potrivit. Nu asta e viața mea.
De ce nu pot să trec precum Alice prin scorbura de copac spre culoarul care să ducă către viața mea?
Unde-i iepurele alb, îmbrăcat în veston și cu pălărie pe cap?
Eu de ce nu pot să joc cricket cu păsările flamingo?
Sunt buimacă de la atâtea scăpărări de lumină și toate gândurile care-mi bântuie mintea. Am nevoie de liniște atât cât să descifrez toate mesajele secrete ascunse-n fața mea.
Nu vreau să rămân cu toate viețile netrăite curgându-mi prin vene. Nu mai vreau să stau la rând cu turma asta de oi ce rumegă liniștită așteptându-și rândul la tăierea capetelor. Îmi plănuiesc evadarea. Tacit și conștiincios. Râzând mereu și cu zâmbetul pe buze, ca să creadă cu toții că-i un "improvement".
M-am hotărât să mor aici și să trăiesc în altă parte.
Cred că fiecare își dorește să trăiască "on his own terms".
Mi-au mai rămas doar:
