30... "bau-baul" care scoate flăcări

Ha... ce-aș mai fi spus, ce m-aș mai fi văitat ca o babă reumatică, ce-aș mai fi regretat, aș fi hulit și aș fi denigrat.
Totul!

Dar, nu! În mai puțin de două ore fac 30 de ani.

Așadar, a venit! Bau-baul. Pe numele lui, "30"...
Și când te-ai fi așteptat să mă scald în clișeicul "Fac depresie. Vrei și tu?", iată că "de battre mon coeur s'est arrêté". Cu alte cuvinte: și inima mi se opri în loc.

Știți probabil acel memorabil studiu de personaj al unui tânăr prins între o viaţă de criminal şi dragostea pentru muzica clasică.
Și io-s prinsă. Dar nu-s criminală și nu-s nici pianistă, deși-mi place (ce-i drept) muzica clasică.
Și io-s prinsă. Dar nu știu între ce și ce, sau între cine și cine, sau între unde și când.

Cum mă simt la 30 de ani?
Habar n-am. Căci nu dau importanță.
Nu mă justific în fața nimănui.
Însă nici nu aștept nimic, că nu mai am chef să mi-o iau în freză.
La mine verbul a "vrea" e o condiție existențială. Uit deseori când să mă opresc. Mă trezesc și adorm cu "vreau" în gură.
Nu și acum.
Nu vreau nimic pentru mine.

Iacătă! Schimb prefixul. Dar nu mă simt deloc altfel.
Cele două riduri din colțul ochilor sunt tot alea de la 28 și 29.
Iubitul meu e tot ăla de la 19.
Tot 37 port la pantof, sanda, cizmă, ce-o fi. Uneori și 36.
Încheietura mâinii mele este tot infinit de subțire, de-mi alunecă toate brățările.
În continuare citesc în cadă și mă pursic toată când mă trezești sub ora 9.
Mă enervează la culme puloverele pe gât și-mi vopsesc rădăcina părului tot odată la trei săptămâni.
Tot de 20 de ori pe zi mă spăl pe mâini.
Încă folosesc 6 tipuri de cremă, câte una pentru fiecare porțiune a corpului.
Când sunt "zgândărită", mă isterizez.
În continuare port șosete și vara căci mereu am picioarele bocnă.
Am mereu prin buzunare cartele de metrou, bilete la film, la teatru sau de la vreun concert de-acum 3 ani.
Încă visez la Filicudi, Alicudi, Bodh Gaya, New York și Osaka.
Mănănc în fața laptopului și beau 7-8 ceaiuri pe zi.
Aș putea bascula tone de raffaello și migdale până aș intra în comă bomboneică.
Tout ce que je suis!

Astăzi, bucuriile-s cu mine.
Inima-i plină de dat pe-afară.
Și nu pentru că-i o aniversare.
Nu. N-are legătură cu asta. Căci e o zi ca oricare alta.
Scuzați-mă, vă rog, că n-am rictusuri, toane și reacții.
Că nu sunt cutremurată de acea "joie de vivre" balzaciană.
Că nu mă simt un fel de "l'ombelico del mondo"!
Scuzați-mă că tot ce-mi doresc e să stau, să adulmec și să-mi revin ca după un an mai "încercat".
Tot ce vreau e să stau.
Fără sindrofii, drame, scenete și acrobații.

Nu mă simt nici ca Ally McBeal și nici ca Julie din "Julie și Julia". Doar câteodată.
Nu mai am anxietăți psihice (atât de dese cum aveam la 20) iar tristeților caut să le dau un cu totul alt sens. Valorizez și contorizez doar ceea ce este cu adevărat important: oameni dragi, surâsuri calde și suflet împăcat.

Nu am multe lucruri.
Însă..
Am 30 de ani și acel "je ne sais quoi" din obrajii îmbujorați care mă face agreabilă.
Nu mai sunt obsedată de muncă, nu-mi mai petrec zilele trăgând ca idioata la o căruță care oricum se mișcă.
Am învățat cum să nu-mi mai fie teamă de singurătate.
Cum să mă bucur de momentele mele cu mine.
Cum să-mi apreciez prietenii și familia. Și că cei pe care-i am sunt cei pe care i-am primit și trebuie să mă bucur de ei așa cum sunt.
Îmi iubesc iubitul. Wow, ce cool sună!
Și sunt fericită că-l am, ohooo și de când îl am!
Sunt fericită că-mi găsesc liniștea când scriu. Știu că sunt oameni care nu au găsit un drog cu care să-și cauterizeze neliniștile.
Sunt fericită că sunt sănătoasă și norocoasă să am lângă mine oameni demni. Selectiv, cu mici scăpări.

Și da... 30 pot fi un fel de belle epoque, dacă știi cum să ți-i faci!
Cu tot cu mașini de epocă, muzică veche și Marlene Dietrich!

mirela se hotărăște să moară!

(my early hours résumé, part two)

"Haide să vedem.
După ce decid că sunt deprimată, trebuie să iau medicamente.
Cunosc sute de persoane care iau medicamente și nu este nicio problemă. Serios.
Mă voi întoarce la muncă sub efectul antidepresivelor.
Voi lua masa cu părinții și prietenii, străduindu-mă să-i conving că sunt eu, cea normală.
Cea reală.
Într-o bună zi, un bărbat îmi va cere să mă mărit cu el.
Eu voi spune "da". Nu voi afla niciodată de ce.
Va fi suficient de bun încât să-i facă pe toți fericiți și mulțumiți pentru mine.
În primul an... vom face dragoste mai tot timpul.
Al doilea și-al treilea, din ce în ce mai puțin.
Exact când vom începe să ne săturăm unul de celălalt, voi rămâne însărcinată.
Voi avea grijă de copil, mă voi lupta pentru un job, voi plăti rate și impozite.
Vom trăi împreună.
Peste zece ani, el mă va înșela. Pentru că eu sunt mereu prea ocupată și prea obosită.
Eu voi afla. Îl voi amenința cu moartea, apoi pe amanta lui și-apoi pe mine,
Vom trece peste.
Un an mai târziu, va avea altă aventură.
De data aceasta, însă, mă voi preface că nu știu.
Inflamarea spiritelor nu va mai merita osteneala.
Și-mi voi trăi restul zilelor.
dorindu-mi uneori, ca urmașii mei să aibă viața pe care eu nu am avut-o.
și alteori, mulțumită că se transformă în frânturi din mine.
Sunt bine. Serios."
(nu-s fan coelho, însă o mare parte din trăirile veronikăi sunt fix realitatea)

Cât la sută dintre voi simt asta?
Câte dintre voi credeți că viața voastră este doar o poveste despre ceea ce-ar putea fi?
Pe rând! Nu pot să număr atâtea degete deodată.

Nu am decât două variante: să-mi controlez mintea sau să las rațiunea să mă controleze pe mine. De ce optez mereu pentru a doua?
De ce nu-i permit adevăratului "eu" să se dezvăluie? Adevăratul meu "eu", ceea ce sunt, nu ceea ce fac alții din mine.
Să fie o chestie de design interior? Posibil!
Nu cred că alegi cum sa fii.
Ăsta ți-e mecanismul și gata. Al meu e "defect".
Nu merge nici cu reasamblarea elementelor. Nu se bagă nimeni.

Nu sunt tristă. Really, sunt ok.
Sunt doar incapabilă să-mi exprim ideile. Ca și cum mi-aș defini demența.
Într-o anumită măsură suntem cu toții nebuni. Uneori, nebuni de legat.
Dar nu poți confunda demența cu pierderea controlului. Sunt două lucruri atât de distincte.
Cu toții avem vise, însă puțini și le realizează.
Asta face din noi, toți ceilalți, niște lași.
Pentru că noi, cei mulți ne înlocuim emoțiile cu frica.

Sunt atâtea lucruri despre mine pe care nu le cunosc.
Ar fi stupid dacă aș spune că cel mai rău mă macină spațiul?
Dacă nu aici trebuia să trăiesc, dacă nu așa?
Dacă nu atunci trebuia să mă nasc?
De ce nu-mi găsesc locul!?!

Uneori e totul fad și posac. Fără gust, miros sau aromă.
Într-o zi o să mor de depresie. E posibil așa ceva?
Vreau atât de multe lucruri. Visez atât de mult. Nimic nu-mi mai ajunge. Nimic și nimeni. Parcă și un singur bărbat mi-e insufucient câteodată.
Sunt febrilă și agitată, iar sângele ăsta care fierbe în mine se irosește în van.
Clocotesc precum o oală sub presiune și mustesc asemeni unui bob de strugure gata să pocnească.
Nu sunt la locul potrivit. Nu asta e viața mea.
De ce nu pot să trec precum Alice prin scorbura de copac spre culoarul care să ducă către viața mea?
Unde-i iepurele alb, îmbrăcat în veston și cu pălărie pe cap?
Eu de ce nu pot să joc cricket cu păsările flamingo?

Sunt buimacă de la atâtea scăpărări de lumină și toate gândurile care-mi bântuie mintea. Am nevoie de liniște atât cât să descifrez toate mesajele secrete ascunse-n fața mea.

Nu vreau să rămân cu toate viețile netrăite curgându-mi prin vene. Nu mai vreau să stau la rând cu turma asta de oi ce rumegă liniștită așteptându-și rândul la tăierea capetelor. Îmi plănuiesc evadarea. Tacit și conștiincios. Râzând mereu și cu zâmbetul pe buze, ca să creadă cu toții că-i un "improvement".
M-am hotărât să mor aici și să trăiesc în altă parte.
Cred că fiecare își dorește să trăiască "on his own terms".

my early hours résumé

De când mă știu am fost incapabilă să iau decizii. Știu, tipic feminin. Însă nu despre asta e vorba. Mereu mi-a fost teamă de schimbări și m-am autoplasat într-un loc/situație chiar dacă la acel moment nu-mi era favorabil/ă.

De ce? Este simplu și derizoriu. Fug de hotărâri majore, mă zbat neputincios într-o mocirlă a incapabilității de a decide ce vreau cu adevărat și mi-e teamă de noi începuturi.
There, I've said it!

Ca femeie (sau ca mine - scuzați-mi lipsa de coerență!) ți se întâmplă frecvent să vezi lumea precum un hipermarket plin cu bomboane colorate. Însă într-una din zile acadelele dispar, se topesc, se scurg... și vezi o închisoare, iar tu ești pe lista condamnaților. Vrei să fugi, să țipi, să plângi, însă ceva te ține acolo.

Brusc, realizezi că viața ta este mai mult o poveste a unei povești despre ce ar putea fi!
Sunt și ceilalți o turmă de oi ce rumegă liniștită așteptându-și rândul la tăierea capetelor? Ori sunt tăcuți ca și tine, plănuindu-și evadarea?

Închid ochii și încerc să-mi zăresc viitorul. Nu-s prea multe direcții. În stânga văd imagini, oameni, amintiri, priviri mârșave, șoapte închipuite și secrete care ard și care nu vor să moară.
În dreapta, cerul albastru și pământul arid, alungindu-se înfiorător în infinit. Un superb și fără de sfârșit nimic.
Mă izbesc precum un fluture de lampă
... și cumva, mă simt eliberată.
E nevoie de o simplă discuție cu cineva ca să realizezi că te-ai rupt definitiv de un lucru. Să-ți dai seama pentru o secundă că ai un sens, deși nu știi care-i ăla! Însă, știi sigur că nu-i ăla pe care l-ai avut până atunci. O revelație și brusc lumea ți se pare mai frumoasă. Și asta doar pentru că nu realizai ce o făcea urâtă.
E exact ca atunci când tânjești după un lucru și tot ce ți-a mai rămas din el este amintirea a ceea ce a fost. Ai fost atât de ocupată jinduind, încât nici nu ai realizat că nu-l mai vrei. A renunța definitiv la ceva, nu înseamnă (neapărat) să capitulezi!

După ce trăiești statornic prin tăcere atât de mult, o scăpărare fugară de lumină te poate buimăci. Lucruri stranii încep să-ți bântuie mintea și ți-e imposibil să le ignori. Te întrebi dacă un destin special te strigă și tu ești prea ocupată ca să-l auzi? Este vreun mesaj secret în fața ta și tu nu-l bagi de seamă? Este singura cea mai bună șansă a ta? Ai s-o iei în mâinile tale, liberă și răzvrătită? Ori ai să pleci în mormânt cu atâtea vieți netrăite curgându-ți prin vene?

happy new year...

Așadar, ne-am întors din însorita Bulgarie, complexul Riviera Beach. Un prim revelion la malul mării, unde nu am simțit nicio clipă că suntem în toiul iernii. Mult soare, clad și bine, liniște și relaxare, ca-ntr-o vacanță de mai!

pe plaja... în prima zi (în care, parcă a fost ceva mai răcoare)

superbele șezlonguri de pe Oasis Beach și câteva poze (de împrejurimi) datorate măiestriei lui marcel...

elegantul hotel Riviera Beach...

prin Golden Sands... un Tour Eiffel Restaurant (deschis doar vara)

(noi) țin să menționez că doamna blondă din spatele Denisei s-a chat-uit 3 seri la rând, de pe la 9 seara până pe la 4-5 dimineața. Umbla cu laptopul până găsea o priză, se așeza pe-un scaun, își lua microfonul și se-apuca de șoptit suav! În noptea de revelion a stat la petrecere până pe la 3, după care a venit în recepție (disperată în cautare de-o priză). noroc că nu era nimeni...

două personaje cheie ale stațiunii: cuți și mițulina. ea, cam leneșă... el, cam mototol și cu nasul teșit!
așadar: cuți.

și mițulina de la șezlonguri.

seara de revelion
un program artistic cu un elvis wanna be...
și james king...

bietul purceluș...

tortul...

și miroslav (barmanul și prietenul nostru), a cărui bunică era româncă, însă el nu știa o boabă de românește ci doar "little english"

who's the man in the family?

și noi...