love story (16th scene)

Tu: Și dacă ai putea da timpul înapoi, ai face lucrurile diferit?!?
Eu (între două bomboane de ciocolată cu brandy): Nu știu!

În epiderma mea se infiltrau tot felul de lumini colorate.
Semafoare. Beculețe. Instalații.
Roșii. Albastre. Galbene. Verzi.

Transpirațiile curgeau toate peste somnul tău.
Și eu mi-am luat fericirea de mână, atingându-i degetele dezlânate.


Tu: Te legi mereu de tot felul de lucruri. Și asta, doar că să mă extermini! De fiecare dată încerc să...
Eu (oprindu-ți fraza cu degetul meu abia atingându-ți buzele): Te rog să nu-mi dai explicații. Pentru că nici eu n-am să-ți dau vreo explicație pentru barbaria cu care te rănesc sau pentru pasiunea cu care te iubesc.
Tu: Când te voi vedea, te rog să fii pe partea cealaltă.
Eu (râzând vanitoasă): Ca să pot traversa spre tine?
Tu (serios): Nu!
Ți-ai aprins o țigară, deși nu fumezi atunci când mă vezi.
Te-am văzut ca-ntr-o fotografie sepia.
Un "Nu" scurt, fără vreun fel de scenetă. Cum îmi place mie.
Un "Nu" scurt, cu voce tare, perceptibil în prezența mea imediată, acolo unde miezul meu e moale, zemos și parfumat precum carnea unei piersici coapte.

Am tăcut minute-n șir. Minute care-au părut ore, apoi ani și-apoi secole.
Tu (trăgând din țigară): Îți stă bine așa.
Eu: Așa cum?
Tu: Ochii.
Eu (râzând în sinea mea, "oare poate cuiva să-i stea rău așa? cu ochii strălucind?")
M-am întrebat (atunci) cât vom rămâne fiecare, pe partea lui de masă?
Așteptând derapaje, serpentine și ignorând voit toate semnele de circulație dintre noi.
Dar nouă nu ne plac convențiile.

Mîinile, degetele, cuvintele, privirile ne deviază și rămânem mereu cu fix aceleași întrebări, căutând mereu noi amânări și substanțe hipnotice. Calmante, sedative și anestezice. Barbiturice SF, supra-realiste.

Nu ne-am mai atins și limbile noastre nu s-au mai gustat.
O să pozez goală pentru inima ta ca să știi că poți reveni mereu în casa asta, care este trupul meu, unde lumina veiozei este roșie și potpourri-urile mele zac atât de poetic aruncate pe masă.

love story (15th scene)

"abre los ojos!"
"abre los ojos!"
deschide ochii!
a deschis ochii.

"un jardin de pan y de poesia" și eternele acorduri gotan project.
o grădină de pâine și poezie. asociere eclectică.
căci în dimineața aia se hrănea cu mici croissante și lucrurile pe care el i le spunea.
... pâine și poezie!

a luat cu ea toate vorbele lui friabile și a plecat.
iubea aerul ilicit dintre ei și întâlnirile lor clandestine.
mirosul și tăcerea.

se spăla cu săpun de mosc, patchouli și pinovert de fiecare dată când venea de la el.
ca să nu bănuiască nimeni nimic.
ca să fie din nou o nevertebrată cu miros mentolat.
ca să nu-l simtă nimeni în pielea ei.
și se machia de fiecare dată ca să nu-l ghicească nimeni în irișii ei.
își schimba hainele ca să nu-i mai simtă dragostea în bataia-i fascinată și dinamica ei imuabilă.

s-au întâlnit din nou.
excedent de emoții, de iubire și timp.
și miros de nisipuri scurse din clepsidre roșii.
vântul care viscolea aspru în oasele ei și forma taifunuri de calciu și minerale.
și moliciunea patului în care el a așezat-o după ce-au făcut dragoste.

cerul sângeriu ca unghiile ei pe sub pielea lui.
tango-ul ăsta "diferente" din mintea ei.
tango-ul cărnii care-o ținea lipită strâns și totodată departe de el.
nu vroia să-l mai audă.
"inventează-mi o lume daliană în care ceasurile se scurg în afara timpului și în care să călărim păsări flamingo!"
și el a râs, căci tot ce spunea ea părea stupid și sinistru.
ca desenele lui natalie shau.

nu i-a mai vorbit ca altădată, ci laconic, de teamă ca ea să nu se hotărască asupra unui irevocabil "la revedere".
dar ea nu se schimbase. încă mai visa aiurea, încă mai asculta norah jones în cadă, încă își mai făcea unghiile cu ojă roșie, încă-și mai pierdea ore-n șir între cd-uri cu muzică melancolică, în parfumerii și librării. în continuare nu-i plăceau florile, dar iubea macii roșii. în continuare o fascina primăvara și se temea de toamnă. și încă nu aducea liniște nimănui, cu atât mai puțin ei însăși.

el nu i-a mai vorbit ca altădată.
era laconic.
pentru că ea nu fusese niciodată a lui. și asta a știut-o mereu.
dar se încăpățâna să se lezeze cu superficialitatea ei, pentru că a fost mereu incapabil să înțeleagă altceva.
"am să rămân acum. nu cred în finaluri!"
el nu i-a răspuns, știa că ea se va răzgândi. și o să plece cu următorul prim-gând.
ea nu a mai spus nimic. știa că ultima oară, el fusese cel care-i spusese "adio!"

a adormit în mintea lui. lipindu-i-se de creier ca un embrion în plină dezvoltare. un germen capabil să devină orice vroia el.

love story (14th scene)

Își bea încet ceaiul și se gândea la cuvinte, oameni și stări.
Uneori cuvintele sunt mai bine lăsate nerostite. Nescrise.
Alegeri dificile.
Când era mult mai bine să tacă.
Dacă ar fi fost să-l privească mai adânc în ochi, în acea seară, ar fi putut să-i citească până în suflet.
Chiar și așa, când ajungea departe de el avea convingerea că i s-a părut.
Și-apoi, când era din nou cu el simțea cum toate revin.

Întotdeauna era aidoma. Încerca să nu se mai uite în urmă.
Să își imagineze ce va fi, ca să nu se mai gândească la ce a fost sau, și mai înfiorător, la ceea ce ar fi putut să fie.
Impulsuri spre ziua de mâine.
Ispite ale zilei de ieri.

A deschis portiera și a plecat. Așa alesese ea. Să plece el primul. Cu viscolul și frigul îmbrăcându-i trupul.
L-a privit cum se pierde printre mașini, fulgi de zăpadă și oameni.
O siluetă ca oricare alta.
Și pe când nu îl mai putea distinge, se întreba dacă la fel se va pierde și printre oamenii și fulgii de zăpadă care-i vor străbate memoriile de acum încolo.
A vrut să-și caute cheile în timp ce se gândea la asta. Dar până să le scoată, reci și istovite de pe fundul genții, știa deja că răspunsul e "nu".

Pe bancheta din spate a taxiului se atingea singură, așa cum o atinsese el cu mai puțin de o jumătate de oră în urmă. Se pișca și se împungea, repetându-și convulsiv: "Ești vie acum. Ești vie din nou".

Pelicule și amintiri. Le poți revedea oricând, doar apăsând butonul de "play". Însă, nu poți intra niciodată în ele, în mijlocul lor.
Mereu vei fi un inoportun care vede o poveste cu îngăduința regizorului sau a ta proprie.
Își imagina că povestea ei nu seamănă cu alte povestiri. Dar, de fapt, toate poveștile-s la fel. Și chiar dacă unora le știi perfect finalul... le continui, sperând pilos că vei schimba ceva.
Invariabil, vedea și povestea lor ca cea dintre Sun-hwa și Tae-suk în "3-iron" (pelicula adoratului ei Kim Ki-Duk), fermecătoare pentru felul în care personajele tac, tulburătoare pentru felul în care el învață să fie mereu cu ea.

Acum, în timp ce-și bea ceaiul, care aburea în arome mentolate fierbinți, un bărbat vorbea la tv despre ninsoare ca Dostoievski despre fulgii de zăpadă în "Demonii", în timp ce undeva, dincolo de ferestre, viscolul vuia a neliniște, în timp ce în alte apartamente, imuabil îndrăgostiții făceau dragoste pasional și asudat, în timp ce în parcări mașinile erau înhumate-n zăpadă, în timp ce o mână tasta stângaci un mesaj, în timp ce o alta foșnea enervant un ambalaj din plastic, în timp ce destinele dansau amețitor și se împreunau fără echivoc pe fundul cănii cu ceai... exact atunci, el i-a spus să nu mai vorbească despre ei doi!

N-a putut să doarmă în noaptea aia.

love story (13th scene)

locație: oriunde.
timp: oricând.
coloană sonoră: Amy Winehouse
"Will You Still Love Me Tomorrow"



"Să stai așa... ca și cum viața ți s-ar scurge printre degete"
S-a gândit în ultimele dimineți.
Dimineți leneșe cu ciocolată și cafele. Seri molcome cu ceaiuri mentolate și lămâie verde. Mirarea. Tăcerea. Ieșirile nocturne cu fetele, piesele de teatru, cutiile pline cu cărți, ardoarea, singurătatea și senzația de început. Filmele. Așteptarea. Lipsa privirii. Vocea. EL.
Revenirile...
Zilele astea, mai mult ca niciodată.

Ultimul sărut. Ultima privire.
Gustul de sânge clocotind prin vene. Mașinile. Un bărbat la fel ca și ea, plimbându-se prin ninsoare, însă, într-o cu totul și cu totul altă parte. Și parcă aici.
Destinul ei special. Pe care și-l dorea special, râvnind la iubirea ei, cea dinlăuntru. Lupta cu adevărul și dorința.
Transformarea ei într-o femeie a Tamarei de Lempika, într-o pictură senzuală, plină de forme și înțelesuri..

Plăcerea începea mereu cu un teatru de umbre atârnate de sfori vizibile.
Umbre distinse-ntre amintiri crezute pierdute.
Umbre de îndoială ce iau forme variabile.
Un tremur de carne crudă.
Un joc de circumstanțe și posibilități.
Poate că astăzi, poate că mâine, poate diseară... poate nu!
Șase și jumătate cu potențial de nouă fără un sfet.

Ar fi vrut să-l audă toată ziua și cumva, fiecare contact îi crea o veche dependență.
I-a spus că cele mai frumoase lucruri i le-a scris și ea hotărâse că el avea dreptate.
Ar fi vrut să-i spună o mie de lucruri, însă "pură", cum vroia ea să pară, se ascundea sub apanajul dublei personalități. Lenevea în siguranța sindromului borderline. Autoflagelare abuzivă. Imposibilitatea de gestionare a propriilor ei trăiri.
Acum purta echipament de camuflaj complet.
Și dacă el ar fi ghicit-o, ea ar fi devenit complet aluzivă și vulnerabilă.

Chiar și așa, prefăcătoriile ei de tip sentimental-extremist păreau cusute cu ață albă. Sau chiar prinse cu agrafe, unele de altele, precum colile-ntr-un dosar.
Și nu era cu nimic mai coerentă. Căci el învățase să privească o superficială în toată splendoarea ei, când avea de-a face cu o femeie intensă, febrilă și înflăcărată.
E frumos să trăiești într-un amalgam de emoții.
E frumos să asculți muzica franțuzească veche.
E frumos să-ți amintești.

O mie de lucruri cu altă mie de înțelesuri și ei i se părea că (în tot) există ceva "wildly romantic".
Ultimul sărut. Ultima privire.
Și mai ales acum, când știa că ele nu vor fi niciodată ultimele...

love story (12th scene)

locație: interior, slab luminat.
coloană sonoră: take five "a bossa love"


cadru: plan întreg, plonje, ea doarme semi-dezvelită, cu capul atârnându-i pe marginea patului.

Era a șaptea dimineață.
A șaptea oară!
Cu un geamăt prelung se trezise așa, cu capul atârnându-i pe marginea patului și cu părul răsfirându-i-se pe iarbă.
Iar a visat că doarme pe-un teren de fotbal, pe linia din mijlocul gazonului.

A deschis ochii și a regăsit textura și spațialitatea timpului. A clipit de câteva ori, s-a întins… și-au venit: realitatea și memoria. S-a machiat în oglindă, surprinzându-și emoțiile.

În fiecare dimineață se simțea ca-n „Memento”, trebuia să caute semne, tatuaje, urme de ruj, degete pe geamurile aburite ca să-și amintească.

O cană cu ceai, jumătate plină. O mută în diverse locuri prin toată camera, precum o piesă de șah pe o tablă imaginară, numai de ea văzută. A căutat-o cu privirea ca să se asigure că au fost reale toate înlănțuirile de evenimente care au adus-o acolo.

A început să se îmbrace, mișcând lucruri. De parcă poziția lor ar fi trasat niște coordonate clare pentru ceea ce avea să se întâmple. De parcă poziția lor ar fi esențială într-un fel de stratagemă de care era sigură că nu există.

Înainte să iasă pe ușă, și-a amintit nevrotic de toate zăpezile prin care-a trecut și ce-a reprezentat pentru ea fiecare dintre ele. Cumva, ura iarna și iubea zăpada. Inexplicabil, toate amintirile ei frumoase aveau zăpadă în ele…

Era frig, auzea zăpada trosnindu-i sub cizme ca-ntr-o simfonie poetică. Ea nu era obișnuită cu afecțiunea. Nu era obișnuită să fie iubită. Era mereu în defensivă. Mereu atentă să nu fie umilită sau ironizată. Vulnerabilitatea, versatilitatea, acceptarea – Nu, n-avea să fie ea!
Nu vroia să se simtă inferioară nici măcar prin suferință.

S-au întâlnit la un ceai. Hotărâtă ca niciodată să accepte firesc finalul, despre care știa că nu e cu adevărat un final. Ea era convinsă că, de cele mai multe ori, lucrurile se succed în sensul spiralei. El n-avea de unde să știe că ea știe asta.

Era o vineri seară în ritm de jazz. Cu el. Același oraș forfotind, indiferent de anotimp. Aceeași muzică, aceiași oameni. Un alt el, în alt loc, cu alt zâmbet și numai două ore de somn noaptea trecută.

Și-a amintit apoi cum a privit același el, pe fiecare stradă, în oameni diferiți… în baruri și librării, în cinematografe și leagăne care se mișcă singure. El n-avea de unde să știe asta.

Nu și-au spus mare lucru, minute-n șir. Ninsoarea era ca un zgomot suav de balerini anunțând-o pe ea, primăvara, gata să apară la următorul colț de stradă. Și totuși… era mult prea devreme.
Devreme pentru primăvară. Devreme pentru el. Devreme pentru ei.
„Ești atât de frumoasă”, i-a spus el!

Ea a luat cuvintele și le-a ascuns în căptușeala hainei. Avea să le scoată afară, mai târziu, acasă, în intimitate. Ca un hoț de bijuterii care își admiră prada atunci când nimeni nu-l vede. A știut cumva pentru prima oară, că nimic legat de el n-a pălit. Că el are încă, culoarea sângelui ei.

A sărutat-o și în sărutul lui a regăsit toată complexitatea pasiunii. Iubirea carnală, dorința, desfrâul, păcatul. S-a deschis cu timiditatea unui mânz sălbatic, iar el a început o călătorie în josul spinării ei, trezindu-i fiecare terminație nervoasă. Plăcerea temerilor și-a anticipației. Plăcere care creștea în așteptare. Gesturile lui imitate ca-ntr-un joc mimetic. Febra anticipării.

Au ieșit afară, ținându-se de mână și traversând străzi în fugă, printre mașini și fulgi de zăpadă. Au intrat în visul lor și... S-au iubit acolo, meticulos și calm. De-afară, se-auzea Mozzart la un pian cu reverberații metalice. Deasupra, râsete abrupte și neterminate.
După ce-au făcut dragoste, au rămas în tăcere.
Toată plăcerea se consumase în suprapunerea dintre gesturi și dorințe. Și mai ales… între dorințele care-o ardeau și gesturile care-o desfăceau și-i abuzau vulnerabilitatea. Desfășurarea lor se făcea în alt timp. Independent de cel real.
A sorbit din cana cu ceai și a pus-o în același loc. De parcă poziția ei ar fi trasat niște coordonate clare pentru ceea ce avea să se întâmple. De parcă poziția ei ar fi fost esențială într-un fel de stratagemă de care ea era sigură că nu există.

Era a șaptea dimineață.
A șaptea oară!
Cu un geamăt prelung se trezise așa, cu capul atârnându-i, pe marginea patului și cu părul răsfirându-i-se pe iarbă. Iar a visat că doarme pe-un teren de fotbal, pe linia din mijlocul gazonului.

A deschis ochii și a regăsit textura și spațialitatea timpului. O cană cu ceai, jumătate plină. A căutat-o cu privirea ca să se asigure că au fost reale toate înlănțuirile de evenimente care au adus-o acolo.

Avea încă intactă atingerea mâinilor lui pe buze, pe sâni, pe coapse… pe carne și-n oase.

love story (11th scene)

locație: o stradă lungă și goală.
timp: orele 12.00, prânz.
coloană sonoră: Ingrid Michaelson "The Way I am"


cadru: plan detaliu, tocurile ei groase se aud strident pe piatra cubică!

Era doar o coincidență, fără niciun dubiu! Ea nu credea în destin, toate lucrurile se întâmplă pentru că se întâmplă... Altă explicație nu există!
Era din ce în ce mai convinsă că doar o dorință și-o voință remarcabile sunt capabile să coordoneze întâmplările care compun o existență într-un Destin.

A plecat cu gândul la struguri. A trecut trei străzi. Era frig și-și strânse haina de piele mai tare, mănușile fără degete nu-i erau de niciun ajutor și avea senzația că nuanțele cerului prevestesc sfârșitul lumii.
"ți-e frig?"
"nu"
"vrei sa închid fereastra?"
"ihim!"
"acum ți-e mai bine? "
"nu știu... am visat că mă plimbam pe o stradă, și-mi era frig... iar cerul era de un gri închis și pustiu!"
"tu și visele tale stupide... "

El a plecat. Ea a rămas prea copleșită de consistența propriului ei trup, privindu-și rochia verde căzută la marginea patului...
A stat așa câteva ore... somnolentă, palidă, tristă și tăcută!
A avut câteva conversații bizare cu ea însăși și-a ascultat muzica depresivă a decedatului Jeff Buckley...
A băut ceaiuri peste ceaiuri, ascultând ploaia și căutând somnul rătăcit între așternuturile patului, între îmbinările parchetului, între pliurile umbrelei desfăcute-n hol... a căutat somnul între toate hainele aruncate și faldurile draperiei. Nimic. Inutil totul. Mai ales, ea!

... "fleur defendue"... obsesia și s-a îmbrăcat. A plecat cu gândul la struguri. A trecut trei străzi. Era frig și-și strânse haina de piele mai tare, mănușile fără degete nu-i erau de niciun ajutor și avea senzația că nuanțele cerului prevestesc sfârșitul lumii.

Erau unele locuri în care vroia mereu să se întoarcă... tocmai pentru că geografia lor frustă și rudimentară era comodă. Iar ea, era genul de femeie care purta tocuri destul de des și-i plăceau locurile cu o geometrie comodă.
S-a oprit în fața unei vitrine cu zeci de brioșe frumos ornate. Pentru o clipă i s-a părut că-i vede reflexia în geam, dar nu s-a întors! Știa că dacă o va face, el nu va fi acolo.... A preferat să-i privească imaginea, să i-o adulmece și s-o respire minute-n șir. Un gest greșit și ar fi dispărut!
Orașul mustea de instalații electrice și globuri mari, colorate prinse de cabluri și stâlpi...

Imaginea din spatele ei s-a apropiat, a luat-o în brațe și l-a auzit șoptindu-i în ureche "să mergem... vino!". Ritmuri de rumba răzbăteau din cutia craniană; i-a pus fularul lui, în jurul gâtului și a luat-o de mână.
Au făcut echilibristică pe cablurile electrice, au sărit pe acoperișurile blocurilor, au mâncat brioșe cu scorțișoară și fulgi de ciocolată, au râs, au aprins toate instalațiile și s-au jucat cu globurile... până le-au făcut particule de praf și le-au aruncat în capul trecătorilor! S-au sărutat. Mult. Umed. Fervent.

A ieșit cu o brioșă aromată și o cafea fierbinte. Îi era frig, însă nu mai avea cum să-și strângă haina de piele în jurul corpului. Avea mâinile ocupate, mănușile nu-i erau de niciun ajutor, însă paharul de cafea îi încălzea degetele. A privit din nou vitrinele cu zeci de brioșe frumos ornate. Reflexia nu mai era acolo și brusc a realizat un lucru simplu: în viață totul este despre alegeri. A râs...

Stupid din partea ei și-a vârstei, dar încă credea în acea dragoste ca-n filme, în care el traversează jumătate de continent ca s-o gasească si ea fuge de la propria-i nuntă ca să-i oprească avionul!

love story (scene 10)

locație: un pat cu cearșafuri albe, într-o cameră cu o singură sursă de lumină: o veioză difuză!

timp: orele 20.00, într-o seară de vineri.

coloană sonoră: Michael Jackson - "Break Of Dawn"



cadru: plan întreg, ea între cearșafuri (filmată de sus - plonje), își privește palmele în lumină!


"în mine nu se mai aude nimic de tine... nu se mai vorbește despre tine!", așa își spunea în fiecare seară, exact înainte să adoarmă.

își repeta deseori această incantație, ca pe-un ritual, așa cum unii își beau cana cu ceai sau își spun rugaciuni, iar alții șoptesc "noapte bună!" persoanei din același pat.
problema ei era că nu reușea să adoarmă. îi era somn, însă, chiar și atunci când ochii de sub frunte i se închideau, se deschideau întotdeauna alții. pe obraji, pe sâni, pe mâini, pe spate, pe coapse, în buricele degetelor, pe glezne.
o mulțime infinită de ochi în așteptare, în înflăcărare, în presimțire.
ochi care stateau la pândă și nu vroiau să se închidă.
ochi care așteptau chibzuit mâinile ce se vor așeza peste ei, asemeni unor pleoape ce nu-i vor închide.
și-apoi ar fi urmat acea stare de împlinire. ca atunci, în intersecție.

acolo s-au revăzut prima oară, după mult timp.
într-o intersecție.
imprevizibilitatea emoțiilor, acea joie de vivre, mașinile, cărțile, cafenelele, extravaganța și jazz-ul. ah! jazz-ul...
intersecția unor priviri într-un moment hectic.
el părea atât de frumos și ea părea atât de tânără!
aceeași atingere clandestină. studiată. coruptă.
ea aștepta să se facă verde, căutând cu privirea un taxi.
între ei era acea legătură cinematografică, nu mai era nevoie ca el să spună nimic.
și oriunde ar fi fost, ea nu trebuia să mai întoarcă capul, căci știa cine îi vorbește.
era mereu în spatele ei.
grav, misterios și filmic.
așa apărea el mereu, în acel context filmic, pentru a o salva de la propriile ei decizii.
decizii incapabil de luat în asemenea circumstanțe.

i-a zâmbit atunci, prefăcându-se aproape fals că nu-l recunoaște.
s-a așezat pe-o bancă, iar el s-a strecurat cu totul sub umbrela ei. multă vreme au zâmbit. știau amandoi asta, chiar dacă nu se priveau.
"nu te-ai schimbat deloc!" sparse el tăcerea.
"da."
"ești fericită?"
"da!"
și s-a facut verde.
el, a rămas pe banca de pe troturar, ea, în noapte, pe trecerea de pietoni, era mult prea mică sub umbrelă.
la scurt timp, s-a trezit cu el în spate.
s-au oprit în fața casei lui.
el, fericit, ea speriată, precum Alice în pragul Țării Minunilor.
saxofonul se auzea clar, ritmuri pregnante și imprevizibile, note înalte și alerte, voci senzuale, joase și teatrale.
mirosul de scorțișoară și pudră vanilată, parfumul lui, parfumul ei, izul insățiabil, șoapte imitând cromatici melancolice.
perdeaua din pânză bej cu imprimeuri ciudate și vântul care-o mișca încet, rodii frumos mirositoare și cești de ceai portocalii.
toate o așteptau...

a plecat dimineața, când toate străzile miroseau a-ncins, în aburul apei care uda trotuarul...
"ce-ai să faci acum, când totul s-a terminat?" întrebă o voce din ea.
"am să-mi pun cerceii rubinii, sandalele cu cele mai înalte tocuri și-o să merg mai departe ca si cum nu l-aș fi întâlnit niciodată..."
a urmat o stare de împlinire. ca atunci, în intersecție.

love story (9th scene)

locație: o cameră obscură, plină cu pânze pictate, acuarele şi uleiuri.
timp: orele 20.00, într-o luni seară.
coloană sonoră: Cesaria Evora "Tiempo y Silencio"


cadru: plan întreg de doi, el pictează, ea, se află în spatele lui, şi-i priveşte desenul peste umăr.

"desigur, citește!
apoi arde-o cu un gest neafectat, cum uneori, mă strângi în brațe.
pe hârtia asta albă, sunt cuvinte scrise cu cerneală albastră.
cuvinte scrise de mâna mea...
degetele mele care te ating febril sau te zgârie uneori,
care te iubesc sau te urăsc, doar ca să se asigure că încă mai exiști, ca să simtă și să posede, ca să își creeze ferestre din carne spre lăuntrul tău...
te rog, citește atent, căci nu vei mai citi astfel de cuvinte, niciodată.
ţi-aş scrie mereu, uneori cu degetele, alteori cu cerneală, cu dinţii sau cu limba direct pe piele... poate-aşa vei înţelege!"

a aruncat mirat foaia de hârtie. ar fi putut să jure că nu-și amintește cum a ajuns acolo! în palmele lui.
şi-a luat pensula şi a continuat desenul.
renunțase la creioane, căci întotdeauna a avut senzația că dau lucrurilor o reprezentare naivă. altfel, își elibera subconștientul.
rezultatul era mai profund.
"frumoasele tale aripi de sidef... departe! departe! departe!"

ea stătea nemişcată în fața tabloului pictat în ulei.
în spatele lui.
îl privea ca să uite, ca să iasă din ea însăși, și din miile din ea care-o terorizau.
nu căuta chestii profunde.
brusc, a început să plângă.
dârele uleioase de acuarelă sidef o duceau cu gândul la deșertul saharian pustiu și arid, la patimile arabilor berberi care luptau pentru dragoste şi familie împotriva supunerii marocanilor.
lacrimile-i curgeau șiroaie și ochii ei împăienjeniţi priveau în continuare spatele lui, tabloul lui, deşertul, patimile lui...

el s-a întors şi a privit speriat, minute-n şir, acea străină cu ochii-nlăcrimaţi.
a strâns-o în braţe și i-a șoptit:
"haide să plecăm de aici!"
a luat-o de mână și a purtat-o aproape levitând printre străduțe strâmtorate, pavate cu piatră cubică.
se-auzea doar respiraţia lor.
"vrei să dormi în noaptea asta alături de mine?"
ea a râs: "să dorm lângă tine?"
"da! aş vrea să închid uşa, pentru totdeauna! poate mă ajuţi tu..."
"atunci, haide să rămânem înăuntru!"
el i-a dat o şuviţă de pe ochi şi a privit-o dezgolit şi vulnerabil:
"nu am iubit niciodată cu adevărat!"
ea a râs din nou, lubric şi timid: "nici eu!"

s-au sărutat infinit, nemărginit, impudic, obscen, acolo... în mijlocul străzii.
la scurt timp, s-au mutat în casa din ceruri,
cu grădină lângă mare,
cu ţipete cât să le spargă pieptul.
şi un nou început.
s-a mutat în insula din patul lui,
insula cu răsărit, timp şi linişte,
lacrimi şi cântece, ceruri şi săruturi
şi-au trăit aşa o vreme. hedonistic.
făceau dragoste la prânz şi dansau beom la asfinţit.

într-o noapte, el s-a trezit şi-a găsit-o rătăcită şi înspăimântată.
a încercat multă vreme să-l ferească de angoasele ei nocturne.
de dureri şi de spasme.
el a făcut-o mică şi-a strâns-o-ntre palme!
i-a sărutat fruntea, trupul şi-a iubit-o.
au adormit ghemuiţi.
când s-a trezit, ea nu mai era acolo.
dispăruse definitiv!
a găsit doar biletul de la ea:
"desigur, citește..."

departe, deasupra deşertului saharian, fâlfâind din aripile albe de sidef, ea şi-a amintit de mâinile lui uşor aspre.
s-ar fi dat lor ca să se transforme într-o fiinţă brută, s-ar fi oferit de bună voie acelor instrumente de exfoliat, acelei senzaţii de bine,
acelei linişti şi-acelei siguranţe din ea care semăna invariabil de limpede cu moartea!
a despăturit biletul de la el:
"fără materie nu suntem nimic. sufletul nostru are sens doar cu ajutorul biologiei. ştii!! aş vrea să trăim pentru totdeauna, noi doi! nu te pot iubi, știind că la un moment dat tu sau eu nu vom mai fi. vreau să găsesc maniera de a face biologia să dureze, atunci, te voi căuta din nou..."
ea nu credea în reîncarnare, însă, ştia că toate din ea şi-n miile ei de vieţi, fie fecioară, pasăre, aviatoare, exploratoare, femeie arabă sau zeiţă indiană, l-a căutat şi l-a iubit la fel!

love story (8th scene)

era una dintre diminețile pierdute, acele dimineți în care se trezea incredibil de greu și în casă era răcoare, iar ea mergea să-și facă o cafea îmbrăcată numai cu cearșaful. răcise, de la ploaia de-aseară...

locaţie: un bar slab luminat, în stilul jazzy al anilor '30.
timp: ora 22, joi, o seară de august
coloană sonoră: Thomas Haardell "Blow Your Mind"


cadru: plan întreg, ea stă cocoţată pe un scaun de bar şi bea un cocktail.

cu o seară în urmă...
și-a sprijinit coatele ușor de bar, încet, lasciv, cu mâinile ușor desfăcute, aproape ca pe-o invitație între palme. când și-a dat seama, s-a răsucit violent, cu tot cu scaunul barului, în direcția opusă.
s-a lovit brusc de imaginea unei femei reflectată într-o oglindă imensă cu rame arămii.
"ar fi trebuit să porți sutien sub aceasta rochie!", și-a zis, în timp ce asculta involuntar o ceartă între îndrăgostiți.
o deranja atât de tare monologul bărbatului, încât ar fi vrut să se insinueze în mijlocul discuției doar pentru a-i spune că este un buhai de baltă și că oamenii nu se despart în baruri.
dar lacrimile și rugămințile femeii pe cale de-a fi părăsită, au făcut-o să se oprească.
"poate, totuși mai există o șansă pentru ei!"
uneori e nevoie de-o coincidență simplă, câteva momente într-un bar și totul devine clar.

10 minute mai târziu...
pe fereastra taxiului, culorile electrice ale orașului se îmbinau haotic.
stropii de ploaie de prelingeau ușor fără o direcție precisă, ca-ntr-un dans grotesc.
"dar ce frumoasă despărțire pentru cei doi necunoscuți, cu străzile sclipind în ploaie ca pielea neagră a unui cal!"
preţ de-o clipă l-a văzut și a oprit taxiul!
stupoarea lui direct proporțională cu stupoarea ei, că-l vede așa, printre vaporii de apă.
și-l imaginase de mii de ori.
îi uitase trăsăturile și-acum rememora totul, fiecare iris, fiecare rid, fiecare curbură a feței.
cu ochii și-apoi cu palmele.
au făcut dragoste acolo, cu zeci de mașini trecând alarmate printre corpurile lor.
au făcut dragoste printre claxoane și stropi mari de ploaie ce-alunecau pe porţinui de trup încinse şi pleoape rimelate.
au făcut dragoste printre tramvaie şi troleibuze, ce-aşteptau încordate, la semafor, finalul unei atingeri prelungite.
sau al unui sărut ludic.
imprecis. electric.
metrourile migrau sub faldurile rochiei ei,
stâlpii de telegraf le susţineau trupurile,
culorile semafoarelor le dansau pe pielea udă
... cablurile electrice li se încurcau în păr.
au făcut dragoste printre tunete şi descărcări electrice.

"sunt frumoasă?" l-a-ntrebat şi buzele lui au urmărit calea picăturilor de ploaie.
trupul lui a vânat curbura trupului ei...
şi mainile lui au ocolit maşinile, tramvaiele, troleibuzele şi i-au răspuns mergând ele însele pe şine.
prin staţii şi puncte de oprire.
pe rute mereu ocolitoare...
au căzut cu claxoanele, semafoarele şi luminile oraşului în spate.
"vreau să-ţi zbor minţile!" i-a şoptit

a doua zi dimineaţă...
dimineaţa era invariabil perfectă, ca şi noaptea din ea, care se mişca violent ca un peşte mic, plesnind din coadă peste organele ei interne, toate amintirile amestecându-le, distrugându-le, deformându-le...
răcise, de la ploaia de-aseară!

love story (7th scene)

locație: undeva, într-un apartament din bucurești.
timp: ora 4, după-amiaza.
coloană sonoră: Luz Casal - Sé Feliz


personaje: ei doi.

ca-ntr-un film de-al lui kar wai wong, ea este mult prea tristă și rece... el, mult prea emotiv și aparent indiferent!
au fost câteva momente ludici.

acum, el stă întins în pat, fumând.
cumva, disolut, poziția asta îl avantajează. de oriunde l-ai privi.
e perfect rațional, nu face niciun gest stângaci sau inexact.
tace și ei îi place.

momentele intime rezidă acum în schimbul de parfumuri din pielea fiecăruia.
ea bea un capuccino și se gândește involuntar la maimuțele capuchin din continentul-sud-american pentru care are o afinitate aparte. cea mai inteligentă specie de primate!
cândva va avea și ea unul. câte lucruri va avea să-l învețe...
râde.
lui i se pare stupid. de ce nu un câine?

într-un colț de oglindă, se vede o parte din ea, cu părul încă ud de la ploaia care a prins-o pe drum.
își îmbracă rochia umedă și i se lipește de corp...
neobișnuită și exotică, după cum apreciază el.
privește confuză de după jaluzelele de nuanțe hiacint.
dacă s-ar opri ploaia, ar putea să plece.

într-un târziu el începe să vorbească. încearcă să o electrizeze printr-un amalgam de cuvinte și gesturi îmbinate perfect, fraze aparent indiferente și vagi, distante și reci. absurdizează acromatic. ei îi place. o fascinează confuziile.
îi răspunde inegal și accesibil, subiectiv, ca și ar vorbi despre altcineva. nu are nimic de pierdut. ea nu minte, nu aberează. nu-i irațională, prostească sau stupidă.

îi revine obsedant în minte scena lui almodovar din "carne tremula", în care david și elena stau goi, întinși unul cu picioarele la capul celuilalt și își îmbrățișează posesiv trupurile. și toate celelalte despre trădare, eliberare, pasiune și răzbunare. pleiada emoțiilor. intensitatea lor. actorii. carnea crudă...

se intinde pe canapea, adulmecând leneșă parfumul discret și fermecător al unui barbat care îi vorbeste despre madrid și flamenco.
o atrage rezonabil gândul autodistrugerii. înecarea în excese, violențe și abuzuri. lipsă de cumpătare. desfrâu. trupul amorțit de substanțe și creierul de nesomn.
"totul trebuie sa înceapă de undeva. de ce nu acum? aici, în noaptea asta, chiar dacă afară plouă!"
"aș vrea să plouă mai des" îi răspunde ea...
și el, dar nu-i spune.

love story (the sixth scene)

coloană sonoră: nina nastasia "ugly face"


cu o seară-n urmă...
a mușcat cu poftă dintr-o nectarină.
îi rămăsese dintele acolo, laolaltă cu toate temerile, frustrările și patimile.
el a râs isteric de zâmbetul ei cu un dinte lipsă.
și ea l-a urmărit de la fereastră, când a plecat.

acum...
era o zi de luni început,
nu luni continuare, nu luni pe sfârșite.
nu luni înnoptat, nici înserat.
era o zi de luni poetic, dimineață absurdă ca după o ploaie intensă.
neaglomerată sau stridentă.
acea tristețe ștearsă cumva de zorii zilei și concluzia că nu mai există reputație rușinoasă.
s-a trezit cu pisica la picioare și primul lucru pe care l-a făcut a fost să-și cerceteze dinții.
i-a pipăit unul câte unul. erau toți acolo.

a vrut să scrie. însă... îi lipsea furia.
furia o mișca. o făcea să tremure, să verse gânduri, furia-i mișca mâna în ritm haotic pe hârtie, îi mișca picioarele mai repede când pășea, trupul mai vivid când trăia, gândul mai repede prin timp.
furia a făcut-o întotdeauna să simtă că trăiește... și acum, avea nevoie de ea ca de-o prietenă confidentă.

cu un șir lung de luni în urmă.
fără tendințe exhibiționiste, întotdeauna i-a plăcut să fie privită.
goală.
îi plăcea teribil privirea cercetătoare a bărbatului cotrobăind peste trupul ei nud, întins între cearșafuri.
nu-i provoca excitație sexuală, ci o plăcere imensă, ineglabilă.

acum...
satisfacția frecventă de-a poseda, în final, ce și-a dorit, o dezgusta acum, prin mediocritatea ei clișeică: a dorinței și-a posesiei, prin obscuritatea egalității.
și-a propus să-și dorească lucruri imposibile, special, pentru a fi sigură că nu le va obține niciodată.
era convinsă că autosabotarea era singura ei salvare de la această catastrofă ce ar putea fi, pentru ea, satisfacția... împlinirea sau chiar fericirea.

demult...
când s-a trezit și i-a spus „bună”, i s-a părut că-l vede pentru prima oară.
toate confuziile din viața ei au fost o reflexie a ei însăși. a ei așa cum este ea cu adevărat, nu a ceea ce și-ar fi dorit să fie.
el era singurul care o știa exact așa cum este ea de fapt.

aseară...
fragmente de lucruri îi rămân ștanțate în minte, minute-n șir, momente intense în toată plurivalenţa detaliilor lor, tiranizând-o prin forme și prin fluiditatea îmbinărilor.
fraze rostite șoptit, cuvinte auzite fugitiv, zgomotul mării mixându-și miturile, sunetul infernal al claxoanelor agitate, forma diferită a fiecărei scoici în parte, mirosul de cafea proaspătă, dimineața, detalii din el, culoarea ochilor, părul, felul în care-și ridica spâncenele când avea întrebări sau mâinile lui strângându-i ușor rochia portocalie.

acum...
îi lipsea furia.
furia o mișca. o făcea să tremure, să verse gânduri, furia-i mișca mâna în ritm haotic pe hârtie, îi mișca picioarele mai repede când pășea, trupul mai vivid când trăia, gândul mai repede prin timp.
a privit vara dincolo de fereastră și a iubit-o.
căci sentimentul verii rămâne întotdeauna vag, chiar și după trecerea ei.
sentimentul verii îi va fi mereu tangibil pentru scurte clipe de beatitudine endemică, cu miros sărat de mare și gust de nectarine.

love story (scene five)

locație: somewhere in Bucharest.
timp: ora 3, dimineața.
coloană sonoră: Antonio Orozco - Se Deja Llevar


personaje: ei doi.

în mintea ei totul se amesteca într-o formă care-i sabota calmul și luciditatea.
rujul roșu, paietele, dantela, muzica, alcoolul, artificiile, picăturile mari de ploaie, bărbatul de lângă ea, drumul cu taxiul, mâna lui
când caldă, când rece...
așternuturile reci lipindu-i-se de pielea obosită.
fruntea lui transpirată, cuvintele, gresia rece din baie, lacrimile...
somnul...



2h mai devreme
l-a văzut prin agitație și fum, mișcându-se spasmodic.
cu mușchii contractați, convulsiv.
fumând ușor teatral și teribilist à la James Dean, rebelul!
asta era privirea care-i plăcea ei.
s-a gândit să traverseze prin demența reflectoarelor
încercând să-și dea seama dacă i-a fost dor de el,
dacă-l mai simte.
el râdea, sedat de lumini electrice,
injectat de fum de țigara,
râdea grotesc în vibrațiile delirante ale muzicii,
burlesc.
hard-core.
isteric!
atunci l-a atins,
ușor. cu un singur deget
i-a atins brațul și el a tresărit.

10 minute mai târziu
a deschis ochii. s-a ridicat de pe gresia rece.
a intrat sub duș. cvasi-însingurată. cvasi-înfrigurată.
apa curgea... calmant-fierbinte, agasant-rece.
s-a privit în oglindă 10 min și atunci, acolo, în geamul aburit
a știut... izbitor de clar, covârșitor de simplu...
s-a terminat.

30 de minute mai devreme
râdea isteric, dar atingerea ei l-a făcut să se întoarcă
a privit-o mut și devastat,
țigara i-a alunecat printre degete
și toți dansau în slow motion.
știa atunci, că nu s-a dus să-i spună "adio!"
ci mai degrabă "hello!"
necuvântat, nespus, nerostit, nemimat, negesticulat
cu o non-expresie irațional-absurdă, dar atât de intimă...
au plecat împreună.

2h mai târziu
deschise ochii în sărutul lui.
sătea întinsă pe canapea, cu capul atârnându-i, cu părul răsfirându-i-se-n palmele lui.
sărut lung, plin, lasciv...
buzele lor suprapuse invers.
buza ei superioară peste buza lui inferioară și buza lui superioară peste buza ei inferioară.
văzuse scena în „spiderman”.
- „ce vrei?” o întreabă el
- „să zbor deasupra Atlanticului precum Amelia Earhart! să am aripi. vreau să zbor!!!! asta vreau! și mai vreau să fac o nebunie?”
- „cum ar fi?”
- „să mă apuc de fumat!”
- „pot să zbor și eu cu tine?” o întreabă el aprinzându-și depravat o țigară!
și-au ras. și-au râs amândoi cvasi-isteric.
cvasi-convulsiv.
cvasi-grotesc.
au împărțit drogul.
ca doi parteneri cinstiți după un meci de box.
era prima oară când ea trăgea fum de țigară.
și considera asta un dezmăț!
a râs gândindu-se la imoralitatea ei fățarnică.

love story (scene four)

locație: în vis
timp: 4 dimineața
coloană sonoră: ben harper - morning yearning


plan întreg. el și ea dorm dezveliți.

își amintea o noapte specifică. sau dimineață, căci era vreo 4.
cumva, o lumină timidă bătea-n geam și-i arcuia trăsăturile feței.
întotdeauna, somnul îl lăsa complet vulnerabil, dezgolit până-n interior în fața privirii ei intense și cercetatoare...

detaliu ochii ei. detaliu gura lui. el doarme. respiră sacadat.
și-a pus capul în pernă și a încercat să-și potrivească respirația cu a lui.
ritm la unison, rachmaninov în adagio.
l-a privit cum nu-l mai privise până atunci... și niciodată după.
o poză alb-negru ce-avea să intre în albumul ei mental.
the morning yearning.
stop cadru – plonje – el și ea stau față în față. el doarme, ea-l privește!
pentru o clipă a vrut să dispară și să-i lase un bilețel în mână.
iar el să nu știe cum a ajuns acolo și cine i-a sărutat fața în timp ce visa.
un bilețel cu metafore erotico-senzoriale explicite.
l-a privit atât de mult, încât credea că somnul o va topi.

și-a luat rochia portocalie și sandalele negre, și-a pieptănat părul cu degetele, și-a pus un strat de gloss și a plecat să se plimbe cu mirosul lui în păr.
detaliu degete care încheie nasturii unei rochii, detaliu unghii roz-coral care se răsfiră-n păr blond. amorsă – ea se rujează-n oglindă.

ar fi mers mult gândindu-se la jocurile lor. playground love... plăcerile explozive pe care i le provoca, mult mai intense decât drogurile (așa cum își imagina ea efectul lor), decât sexul animalic, decât menta cu gheață pisată și rom, decât înghețata cu lichior de cafea, decât almodovar sau kim ki-duk, tolstoi sau anais nin, decât pachelbel sau respighi, decât zborul sau libertatea...
aproape c-a zâmbit tot drumul.
amintiri vagi, cașetate, toate-n slow-motion, constituite din obiecte și detalii: un sărut, cer, nori, o pasăre.

a coborăt scările pasajului ca și cum s-ar fi dedublat, fără să se caute pe ea.
și pentru un singur moment s-a văzut întâiași dată, din față.
perfect și clar.
fericită, râzând și cu o expresie de sinceritate intactă.
apoi, zâmbetul i-a pierit brusc și i-a încolțit un gând, ca o angoasă ce se-nfige-ntre coaste: “dacă m-a uitat deja?”
s-a întors înapoi în ea, familiar și intim s-a recunoscut în propriile-i temeri. acele temeri care nu o fac să renunțe la reacțiile-i impulsive și nesăbuite.
îi lipsea calmul, care-i corelează gândurile.
îi lipsea singurătatea, care digeră sensul faptelor.
și stăpânirea de sine, care-i fluidizează emoțiile și temerile.
și-a dorit să poată să dispară fără să dea nicio explicație. și să se întoarcă după un timp, ca și cum nimic nu s-ar fi intamplat, fără nicio poveste de spus nimănui.
cadru blurat. ea rătăcește pe străzi. plan întreg.

începuse să plouă. s-a oprit într-o cabină publică ca să-i telefoneze.
el nu i-a recunoscut vocea. ea a plâns. tremurat, cu sughițuri, intens, aprig și trist.
se făcuse 7 dimineața și era singura persoană de pe terasă.
se gândea că el se va trezi și n-o va găsi alături. sau că a uitat că au dormit împreună.
a deschis umbrela și l-a privit din mijlocul intersecției, cum își bea liniștit cafeaua, lângă geam. n-o văzuse.
el stătea cu biletul în mână, și după ce l-a citit a deschis geamul și i-a dat voie să zboare. nu a înțeles nimic.
nu știa cum a ajuns acolo și cine i-a sărutat fața în timp ce visa.
uitase.
de ea și de noaptea lor împreună.
raccourci (de jos în sus), unghi subiectiv. el la plan american, dincolo de geam , citește biletul lăsat de ea.

până la picioarele ei înfrigurate, biletul a ajuns ud, cu cerneala împrăștiată.
nu se mai înțelegea nimic.
poate că, totuși, nu fusese nimic scris acolo. niciodată.

s-au întâlnit din nou, câtiva ani mai târziu.
cineva le-a făcut cunoștință.
el s-a apropiat, i-a întins mâna și s-a prezentat protocolar.
“eu sunt...!”
ea l-a-ntrerupt brusc și i-a zâmbit: „știu! știu atât de bine!”
el a vrut să o întrebe ceva, dar ea i-a pus degetul peste buze, forțându-l să tacă.
pentru că... ei nu i-a placut niciodată să dea explicații lucrurilor care nu ar trebui explicate, care nu ar trebui nici măcar rostite. când încep explicațiile, se termină. totul.
undeva, avea senzația că o aude pe edith piaf cântându-le “padam padam”, iar ei dansau goi, cu măști venețiene acoperindu-le chipurile!
în acel moment, ea a decis să înceteze să-și mai regizeze viața...

love story (scene three)

locație: pat, cu cearșafuri mototolite.
timp: ora 12, prânz.
coloană sonoră: diana krall – just one of those things.


personaje: el și ea dormind.
patul filmat la plan întreg, de sus, plonje.

misterul există doar in singuratatea unui gest pe care îl face în timp ce eu dorm.
îmi dă o șuviță de pe față. lasciv și lubric. atât cât să deschid ochii.
"m-am gândit că vrei să te trezești!"
și-apoi râde de părul meu.
uneori rămân o fracțiune de secundă întinsă-ntre cearșafuri, suficient încât să conștientizez că el este acolo. câtă stare de conştienţă, atâta desfătare.
e starea de dinainte de-a mă trezi....

flash-back. transpunere amintire în sepia, blurată.
stradă întunecată, plan întreg – el apare dintr-o pâclă densă de ceață.
merge în slow-motion.
încerc să-mi amintesc când l-am văzut prima oară.
unde?
nicăieri.
niciunde.
nu s-a desprins din cotlonul imaginației mele, nici din umbre, nu a venit din propria-mi memorie.
nicicum.

tranziție. el și ea stau față în față. plan mediu de doi. se privesc. el o atinge. detalii mâini masculine plimbându-se precis peste porțiuni trupești feminine.
însă...
îmi amintesc perfect prima atingere. în spatele urechii.
și-a doua. coloana vertebrală. mi-a pipăit cu degetele vertebră cu vertebră.
și-a treia. în spatele genunchiului.
senzație cataclismică. 8 grade richter.

detaliu buze. brațele ei în jurul gâtului lui.
primul sărut și mirosul de ceai aromatizat.
scorțișoară, cuișoare și nucșoară.
toate cu „ș“, ca un șuierat de ibric clocotind pe foc.
... apoi, un anume sărut. și toate ce-au urmat.
toate săruturile cu „ș“.

detalii reprezentative. bucăți de piele transpirată. mâini frământându-se nervos. ochi. emoții. pleoape. gene.
prima întâlnire. respirația sacadată și discontinuă.
efortul de a-mi păstra cumpătul și limpezimea, miile de gânduri încornorate, geanta pe care o strângeam atât de tare în mâini. mult prea tare.
îmi amintesc ochii. gesturile studiate și stângace.
fierbințeala. mai ales fierbințeala.

flash-backuri. amintiri cașetate în nuanțe de sepia.
îmi amintesc ninsoarea. fulgii mari și inegali, nicium poetici sau romantici, care cădeau în timp ce el mă aștepta într-o intersecție.
îmi amintesc și vara toridă. și curajul meu nebun de-a face lucruri interzise.
dulceața, simplitatea lucrurilor. suplețea lor.

îmi amintesc ceea ce am conchis tardiv ca va fi gestul încoronat cu titlul nobil de prim contact electric.
o atingere. între gât și piept.
pe claviculă. cu două degete.
stop cadru. imagine statică. camera se rotește în jurul lor. nicio mișcare, gest sau respirație. ea are buzele întredeschise, surprinsă-ntr-o stare extatică. el transparent și nud în gânduri și emoții, cu degetele-i atingând aproape imperturbabil pieptul ei.

îmi amintesc absolut tot ce am spus și tot ce am tăcut.
m-am simțit speriată și nesigură, apoi frumoasă, apoi dezordonată, răvășită, răscolită și pierdută, și-apoi iar frumoasă și temătoare, iar la final, tristă și dezorientată.
mi-amintesc că înainte de-al știi pe el, aș fi vrut să fiu o femeie liberă, cu soartă boemă.
o femeie care face dragoste la prânz, iar în prag de seară poartă sandale cu tocuri înalte și rochii vaporoase prin diverse locuri, unde el nu este și ea-l caută mereu din priviri.
mereu uit că mi s-a împlinit dorința.
plonje. picioarele ei filmate din spate. sunet de tocuri sttileto pe piatră cubică.

love story (scene two)

locație: parc, grădină imensă.
timp: ora 10, seara.
coloană sonoră: cat power – werewolf


personaje: el și ea întinși pe iarbă.

impudică și epicuriană m-am lasat atinsă.
sedusă.
sărutată.
iubită.
disolută și rătăcită-n plăceri prohibite, deveneam lucie în mâinile tale.
diafană.
opacă.
transparentă.
"de ce jocul asta?" te-ntreb eu...
"pentru că-mi placi!" îmi spui tu.

"ai să mă placi și după ce-am să mă transform?"
te descos, vag și trist.
întins în iarbă, tu-mi zâmbești și mâna ta se joacă-n părul meu: "în ce-ai să te transformi?"
"n-are sens... mai bine terminăm totul!" îți zic.
mă privești suspicios...
mă ridic, îmi trag eșarfa peste umeri și vreau să dispar: "... și, îmi dorești ceva? căci plec..."
râzi și mă iei de mână: "te doresc pe tine însăți!"
mă tragi lângă tine și mă săruți ilicit.
micile noastre momente de intimitate rezidă-n schimbul de parfumuri de pe haine, din piele.
eu am să plec cu parfumul tău și tu cu-al meu.

"în ce-ai să te transformi?" repeți, ușor amuzat.
"în vârcolac!" îți spun, cu vocea scăzută.
și râzi. și râzi. și râzi. și râzi. și râzi.
și iar râzi.
și eu... mă transform.
și ghearele-mi ies din carne și-mi sfâșie buricele degetelor.
și trupul îmi rupe hainele în mici fâșii ce poartă amintirea mâinilor tale.
și fug. nu vreau să-ți văd chipul înspăimântat.
alerg cu parfumul tău în blana mea.
nu vreau să aud că te-ai răzgândit. că nu mă mai vrei.
alerg. să nu mai fiu a nimanui și nimeni să nu mai știe de mine...
decât noaptea.

love story (scene one)

locație:
interior bar,
slab luminat.

coloană sonoră:
Renee Olstead
"Taking A Chance On Love"


timp:
prânz,
în jurul orei 12.


prim-plan de doi, el și ea la o masă. stau fața-n față. el poartă un tricou roz cu imprimeuri, deloc masculin și ea un maoiu alb cu smileys și o pereche de pantaloni negri, are părul prins în agrafe și arată ca un copil rătăcit. el pare extrem de sigur iar ea privește obsesiv în gol, ferindu-se de privirea lui neagră-petrol!
îi zâmbesc sinistru și fad.
"ești tristă!", spune el abătut.
nici măcar nu este o întrebare, ci o afirmație certă a unui individ despre care nu știu nimic.
colțurile gurii mi se ridică până la urechi și încerc să descopăr rapid o modalitate de a schimba ireversibil subiectul.
ochii lui negri mă sferedelesc, parcă au raze x, văd prin mine, mă descos, mă descoperă.
close-up: ochii bărbatului o cercetează intens.
mă supără vulnerabilitatea asta și îl intreb: "de ce crezi asta?"
"e ceva schimbat la tine. când cânți, dansezi, gesticulezi, zâmbești, vorbești rapid sau te entuziasmezi... parcă tot tristă ești."
nu spun nimic. mă uit în paharul pe jumătate gol. trei felii de lime. două fire de mentă proaspătă. iau paiul și mă joc enervant în gheața pisată!
plan detaliu: pahar, filmat plonje.
el își așează mâna încet peste a mea într-un gest sublim, pe care-l voi găsi mereu perfectul absolut, mai presus de orice alt gest pe care l-ar putea face un bărbat cu mine. un gest profund uman, înțelegător, un gest hedonist, senzual deseori, mai mult decât un sărut intens. mă emoționez brusc, îmi calmează nevroze și-mi adoarme arici mereu treji, mă cucerește aproape hipnotic, de parcă mâinile noastre ar avea ochi, buze, de parcă s-ar vedea, s-ar iubi, s-ar săruta și-ar face dragoste acolo pe masa barului.
plan detaliu: două mâini suprapuse.
panoramare: distanță de la el la ea. surprinde reacțiile fiecăruia.
nu știu dacă știe asta, probabil simte, și chiar și așa nu pot să-i spun nimic, căci n-am niciun răspuns.
"nu-s tristă" îmi vine să-i țip! sunt asemeni lui anais nin, o femeie veșnic nemulțumită. îmi vine să urlu cât mă țin plămânii: "vreau extaz, vreau să mă pierd, să mă regasesc și iar să mă pierd. vreau un bărbat care să mă iubească până-i pocnesc creierii. vreau să cânt, să dansez goală și să fumez iarbă. vreau perversitate, vreau să fiu intimă cu alte trupuri, vreau să mușc cu poftă din viață și-apoi să fiu sfâșiată cu putere de ea".
dar tac, nu spun nimic din toate astea!
close-up: ochii ei triști și verzi.
mereu visez și tânjesc la chestii imorale. mereu păcătuiesc cu gândul, cu mintea, cu vrerea și cu dorința.
nu rănesc pe nimeni, căci nu s-a născut cel care să mă poate face fericită.
mă ridic brusc, și picioarele scaunului scrijelesc mocnit podeaua.
cadrul se lărgește până la plan întreg, ea se ridică de la masă.
afară a-nceput să plouă, dar am senzația că ploaia nu mă udă... mă ocolește!
el iese după mine și mă strigă. aud vag, printre picăturile de ploaie ropotind certărețe pe asfalt: "o să te mai văd vreodată"?
detaliu strop în slow motion. filmat raccoursi (de jos în sus).
mă uit la el zâmbind și-i spun o ultimă replică, ca la sfârșit de lume.
"poate. în desfrâu!" îi țip în timp ce urc în taxi.
îi urmăresc ochii negri, sublimi, preț de câteva momente în oglinda retrovizoare. închid ochii și-am viziuni spasmodice scurte cu ochii, buzele, mâinile și pielea lui, dinții, limba, sânul meu, palmele lui, buzele mele, degetele lui, mâinile mele, părul lui, spatele lui..
montaj slow motion în cut-cut pe heartbeats cu imagini separate prin fade-uri.
taxiul pleacă, deschid ochii și-l privesc. el râde cu gura până la urechi.
plan detaliu: gura lui.