rectific... nu am vrut să spun asta!
se uită la mine cu o sprânceană ridicată. nu mai crede nimic din ceea ce-i spun.
cu o seară în urmă nu ne-am vorbit deloc. nu eram certaţi şi nici supăraţi.
doar că nu aveam ce să ne spunem.
nu s-a mai întâmplat.
palmele lui sunt la fel. ochii lui sunt la fel. totuşi, de ce nu mai este el?
de ceva timp nu mai este el...
e un străin? până când? este un sentiment definitiv?
mă isterizez şi am devenit prăpăstioasă. m-am schimbat tare mult.
nici eu nu mai sunt eu.
uneori îmi spune că nu mă recunoaşte.
a dispărut două ore. am rămas doar eu şi singurul lucru pe care l-am putut face ca să-mi treacă timpul a fost să-i fac ordine în şifonier, printre haine.
câteodată regret că nu fumez. m-ar ajuta în timpii morţi.
s-a întors cu un baccardi breezer lime.
mă cunoaşte atât de bine...
ne-am uitat împreună la televizor, mi-a masat picioarele şi eu mi-am tăiat degetul făcându-i o salată.
tipic mie. mereu mă împotmolesc şi el râde de mine, mereu îmi spune că fără el sunt un dezastru.
ca atunci când îmi lovesc degetul mic de la piciorul stâng în biroul de lemn.
sunt neîndemânatică, şi poate că fără el aş fi un dezastru.
râde şi adoarme repede. de fiecare dată.
îl privesc dormind.
îl recunosc. este el. nu-i un străin. îl cunosc atât de bine.
câteodată sunt legată la ochi!
sunt nebună. aberez. dar îmi revin de fiecare dată înainte să mă ia somnul.
închid televizorul. mi-e tare antipatic donald trump.
el doarme dus, îmi potrivesc perna, îmi dau tricoul jos şi mă lipesc de el.
se întoarce cu faţa, mă găseşte şi mă ia în braţe. mă sărută pe ceafă şi mormăie ceva. şi el mă recunoaşte. sunt tot eu.
ritmul respiraţiei i se aprofundează. închid ochii şi aud doar foşnetul frunzelor nucului din faţa ferestrei deranjate de rafalele de vânt cald.
întotdeauna adorm greu, teribil de greu. am insomnii.
cu el... nu durează mult şi mă ia somnul.
dormim ca doi hedonişti.
întodeauna adorm la 5 minute dupa el.
nu am înţeles niciodată de ce...
