"spațiu privat", elena vlădăreanu

mi-a ajuns între degețele cartea cu poeme a Elenei Vlădăreanu, "Spațiu Privat" (lansată de curând în cadrul Târgului Gaudeamus).

Tentată inițial s-o reneg, din pricina primului poem "Spațiu vital", extrem de simplist, negativist și comun în exprimare, mi-am făcut ceva curaj să trec mai departe de "Orgasm" și "Saturday" și... brusc m-a prins. De tot.

Pe lângă poeme, cartea cuprinde 33 de desene făcute de Dan Perjovschi, un tip extraordinar. Deși chestia asta cu desenele este prea puțin folosită la noi, trebuie să admit că prinde tare bine. Dacă ați citit volumul “Dragostea e un câine venit din iad”, al lui Bukowski, sigur ați văzut și desenele lui Gorzo. Ei bine, Gorzo e mic copil pe lângă ce face Perjovschi.

Mi-au plăcut sloganele de la începutul cărții:
- "într-un anume sens nu exiști: ești ceea ce alții decid că ești, ești doar ceea ce pari a fi." (julian barnes, ambuteiaj la palatul buckingham)
- "there is shit in yout meat" (fast food nation)

Dacă stai să o privești în ansamblu, cartea este o lectură minimalistă, unde mai pui că Elena este o autoare teribilistă de doar 28 de ani (și atunci realizezi de ce-i totul așa).

Statistica ei este genială:
"eu am 27 de ani, 1,57 m, 55 kg. el are 29 de ani, 1,70 m, 65 kg. o să murim amândoi la 71,80 de ani. dar avem 9 șanse din 100 să murim anual până atunci, el din cauza tutunului, eu din cauza cancerului la sân."
"suntem căsătoriți în proporție de 8,8%"
"eu folosesc de cinci ori mai puține deodorante decât englezoaicele, de trei ori mai puține decât nemțoaicele, de două ori mai puține decat unguroaicele. fac sex de 2,5 ori pe săptămână. el, de 4,08 ori."
"avem 0,009 copii. 75 de procente din ei sunt apă".
Te întrebi, tu când ți-ai calculat ultima oară existența în statistici??

Mi-au plăcut:
- "Give me cancer!" (are o forță aparte),
- "I am a stranger to you as you are to yourself"
("în timp ce tu citești asta, eu scot pistolul și mi-l îndrept spre frunte. fața mea e alcătuită acum din două bucăți perfect simetrice. cele două simetrii se întâlnesc în gaura de mărimea unei monede, care nu este altceva decât urma lăsată pe pielea frunții de țeava pistolului...)
- "Fat"
- "Eating Myself"
- "Soya"
- "I'm not a plastic bag" (foarte tare)
"Vânzătoarea de la supermarket mă privește chiorâș de câte ori îi spun să nu-mi dea pungă.
Nu vreau pungă.
Încerc să o spun cât mai blând cu putință, nu cumva să se simtă jignită.
O spun încercând să zâmbesc sau prefăcându-mă că ăsta este cel mai firesc lucru din lume.
Nu vreau pungă.
Nu-mi iese.
Vreau să fiu ECO și nu-mi iese.
Vânzătoarea îmi îndeasă fileul de cod pane, salata energetică și cele 200 g de măsline naturale într-o pungă albă cu roșu
În care aș putea să-mi vâr capul și să-i înnod toartele în jurul gâtului
În care cei 0.009 copii ai noștri ar putea muri asfixiați
Care, în cel mai fericit caz, călătorește spre oceanul pacific unde se adaugă insulei de plastic.
Contribui zilnic cu cel puțin o pungă la distrugerea planetei.
Toată lumea știe că înainte de revoluție în România nu exista ecologie, la fel cum nu existau homosexuali și nici sida.
Viața mea este plină de pungi de plastic, de tone de hârtie, peturi, sticle, ordonate de-a lungul a doar 20 de ani.
Ce fac cu ele? Unde este colțul meu verde? Cât la sută din viața mea este limpede și bio?
Visez la un mod de viață cât mai ecologic.
Nu fumez, nu merg cu liftul, mi-am luat bicicletă.
Când mă spăl pe dinți închid robinetul."

Și încă una, care mi-a provocat repulsie, dar, chiar și așa, mi-a plăcut, "Imaginea mea nu corespunde":
"Vine celulita, își înfige mâinile în ciuful meu și mă dă cu capul de oglindă.
Celulita: "când ai de gând să-ți faci abonament la sala?
Celutita (umblând cu un deget gros pe coapsele mele): "Coajă de portocală! Vergeturi! Pune mâna și vomită! Bagă-ți dracului degetul pe gât și vomită!"
Ușa se dă de perete și intră colăcelul de grăsime, coșurile și punctele negre, cearcănele, cele 5 kile în plus, sebumul, părul de pe picioare, de la subraț și din zona inghinală, spâncenele și firele de mustață, balonările și, în sfârșit, sindromul colonului iritabil..."
Superbă imagine, nu? :) Mai ales ca Mr. Colăcel de grăsime apare și-i dă DVD-ul "Cum să fii sexy, între știință și artă"... Imaginați-vă!

Cumva, cartea asta e perfectă, mai ales că-ți ia maxim 35-40 de minute să o citești. Îți provoacă bucurie și extaz, îți pune semne de întrebare și-ți creează opreliști, te manipulează și-ți dă stări negativiste. Ca apoi să te întoarcă iar la realitate.

mulțumesc Adevărul Holding...

... pentru "Decameronul" lui Giovanni Boccaccio!
cartea de căpătâi a tuturor femeilor care cunosc sau se inițiază în arta amorului.
100 de nuvele povestite în decursul a zece zile (aşa cum rezultă din înţelesul grec al titlului), prima şi în acelaşi timp cea mai bună operă în proză a literaturii italiene din epoca Umanismului.
în unele cercuri puritane ale timpului (1348-1470), cartea a fost considerată periculoasă pentru moravuri, încât nu mult a lipsit să fie arsă în public, la îndemnul călugărului fanatic Girolamo Savonarola.
norocul este că noi trăim în secolul XXI și că avem undă verde spre nocivități, nu că aș considera Decameronul o lectură contraindicată, dimpotrivă...
în ziele noastre, când Decameronul este expresia clară a unei ample, puternice, variate şi incisiv de satirice razvrătiri împotriva tradiţiilor impuse, aș spune și eu precum Boccaccio: trăiți bine și complet!
astăzi a apărut primul volum la toate chioşcurile de difuzare a presei din ţară și se distribuie împreună cu ziarul Adevărul.
săptămâna viitoare, ne vedem joi cu volumul doi!
lecturare plăcută!
eu alerg spre aerobic sau tae-bo sau ce-o fi, dar cu siguranță voi lectura la întoarcere...

i'm just like mrs. Dalloway

"Mrs. Dalloway said she would buy the flowers herself."
această primă frază a romanului Virginei Wolf, îmi vine în minte în fiecare zi.
în anumite circumstanțe, situații sau împrejurări!
câteodată mă simt precum clarissa dalloway, mișunând prin viață cu bigotismul specific pregătirii unei petreceri somptuoase.
parcă așa-i totul: o pregătire exaltantă pentru ce va să vină!
și aici, în toiul pregătirilor, șirul epic al poveștii mele traversează în timp (back and forth), în și-n afara minții mele și-a celorlalte personaje care-mi compun tabloul!
mrs. dalloway mereu se întreabă ce s-ar fi întâmplat dacă în locul sobrului domn Richard Dalloway, l-ar fi ales pe enigmaticul Peter Walsh sau ce-ar fi fost dacă ar fi avut șansa (neconstrânsă de rigorile societății) de-a fi iubita deloc tradiționalei Sally Seton, pentru care avea sentimente puternice.
pe alocuri, mă regăsesc mereu în șovăielnica doamna dalloway.
și asemeni ei, astăzi voi cumpăra eu florile!

"The Straw Men" - o carte care demonstreaza ca uneori paranoicii au perfecta dreptate...

Palmerston, Pennsylvania: doi barbati intra intr-un local aglomerat si impusca metodic saizeci si opt de oameni.

Santa Monica, California: Sarah Becker face cunostinta cu un turist englez si dispare pentru totdeauna.

Dyesburg, Montana: dupa ce isi inmormanteaza parintii, Ward Hopkins gaseste un bilet pe care scrie doar atat: "Nu suntem morti".

Trei evenimente aparent fara legatura. Trei piese dintr-un puzzle inca inexistent. Ele sunt primele semne ale unei ofensive din umbra care va conduce la confruntarea inevitabila cu "Oamenii de paie".

La inceput, nimeni nu stie cine sunt. Nimeni nu stie ce vor. Urmele lor apar pe Internet, in lucrari de istorie, in manifeste obscure. Peste tot si nicaieri. Dar planul lor, marele plan in care oricine poate juca un rol, este trasat inca din zorii istoriei.

sau...

una dintre cele mai bune carti pe care le-am citit in ultimul timp, nu degeaba este Michael Marshall unul dintre cei mai premiati autori de horror, thriller si SF.

Scrisa foarte concis si explicit (fara lacune si inadvertentze), "Oamenii de paie" este un thriller genial la al carui final nu numai ca nu ma asteptam, dar m-a tinut intr-o tensiune alerta fila de fila.

Iata si sinopsisul pe scurt (pt cei care nu au rabdare sa o citeasca):

Ward (un tanar fara un rost anume in viatza) se lanseaza intr-o investigatize de zile mari, incercand sa descifreze tot felul de indicii legate de moartea parintilor lui: gaseste casete video, mesaje ascunse in tapiteria scaunelor... si intr-un tarziu afla ca era infiat si ca avea un frate geaman care fusese abandonat...

Zandt (politistul) si Nina (agenta FBI) care de mai bine de 10 ani investigheaza crimele odioase ale unui ucigas in serie ce-si spune "Omul Drept", reusesc sa descopere tot felul de legaturi intre acesta si evenimente "catastrofa" care s-au petrecut in ultimii 20 de ani.

Sarah Becker este actuala victima, rapita doar de cateva saptamani de "Omul Drept". Este tinuta in viata doar cu apa cu plumb, fara mancare si imobilizata sub podeaua casei in care acesta traieste.

Nina si Zandt sunt cei care i-au promis familiei fetei ca o vor gasi si implicarea lor este cruciala, mai ales pentru faptul ca fiica lui Zandt, in urma cu cativa ani, a fost una dintre victimile chinuite pana la moarte ale "Omului Drept".

Ward, impreuna cu prietenul lui, Bobby dau peste un manifest postat pe internet si intitulat "Oamenii de paie", un manifest ce ne vorbeste despre teoria evolutionismului si despre "vanatorii-culegatori", cei care au fost predecesorii homo-sapiensului si care traiau vanand animale si culegand radacini si fructe. Astia eram noi.

Ulterior, am inceput sa cultivam pamantul, sa stam intr-un singur loc si sa traim in grupuri mari: de zeci, sute si apoi mii de indivizi. Cultivand pamantul, am renuntzat la vanatoare si s-a produs aparitzia satelor si-a oraselor, a religiei, a conducatorilor si-a moralei.

In doar cateva mii de ani, acest stil de viata s-a raspandit in lume, am inceput sa traim mai putin si sa ne imbolnavim mai des. Au aparut virusii si au gasit in noi, "cultivatorii", casa lor. Traiam in grupuri mari si in orase, ceea ce permitea virusului sa se raspandeasca printre noi. Nu suntem facuti pentru a trai in grupuri uriase si nu suntem conceputi sa ne pese de oamenii pe care nu-i cunoastem. Suntem adusi pe lume pentru a fi liberi, nu inchisi in orase si tiranizati de oameni (guvernantii) carora nu le pasa de noi!

Pentru a ne intoarce la conditia de "vanatori" (ceea ce inseamna: sanatate, o durata de viata mai lunga si un trai linistit) trebuie sa incepem cu distrugerea oraselor, printre negri, al caror sange este diferit genetic de al nostru. Si apoi, cu omorarea in masa a celor care nu fac nimic, a celor care traiesc si se lasa condusi de legi pe care nu le inteleg.

Singura cale de a impiedica distrugerea noastra este sa-i ucidem pe cei care sunt purtatorii acesui virus. Cei care ucid vor fi liberi. Ei erau "oamenii de paie".

Pentru a-si incepe construirea unei lumi noi (intoarcerea la origini), "Omul Drept" avea nevoie de o "mireasa", motiv pentru care rapea adolescente, toate dupa un anume tipar: frumoase, cu par lung si care proveneau din familii bune. Avea nevoie de o mireasa pe care sa o tortureze pana avea sa se intoarca ea, din propria-i vointza, la origini si alaturi de care sa inceapa o noua lume, sa inceapa sa perperueze o noua rasa de "cultivatori-culegatori".

Nu o gasise pana atunci, si dupa ce victimele infometate si abuzate mureau, se descotorosea de cadavrele lor si pleca in cautarea alteia.

Pe casetele filmate la locurile unor tragedii masive (atentate petrecute cu cativa ani distanta intre ele, in decursul a aproximativ 30 de ani) exista acelasi barbat, prezent la fiecare dintre aceste evenimente. Era "Omul Drept", cel care facea ordine printre "purtatorii de virusi".

Prinderea lui - acest interes comun - face posibila intalnirea lui Ward cu Nina si Zandt. Din acel moment cei trei, ajutati de Bobby (agentul CIA si prietenul lui Ward) isi incep investigatiile pe cont propriu.

Asadar, Ward afla ca parintii lui descoperisera ceva si de aceea murisera si ca de fapt el, Ward, este fiul "omenilor de paie". Si ca dupa ce parintii lui "adoptivi" ii lichidasera adevaratii parinti, ii luasera pe el si pe fratele lui in crestere. Insa, teama ca ar fi putut si descoperiti de restul "oamenilor de paie", i-a facut sa-l abandoneze pe unul dintre ei. Exact pe cel care-si descopera mai tarziu adevaratele radacini si devine "Omul Drept".

Tanara Sarah Becker este salvata exact cand ar mai fi avut doar cateva ore de trait. Ward este pus fatza in fatza cu propria-i imagine in oglinda: Paul (fratele lui geaman si Omul Drept), pe care din pacate nu reuseste sa-l omoare.

Sunt gasite cadavrele celor peste 12 fete, multilate si maltratate intr-un mod primitiv. Si intr-un staul sunt gasiti in cushti, copii morti sau pe jumatate morti, jumatati de trupuri sau trupuri neinsufletite cu ochi scosi si maini rupte (faza ce-mi aminteste de "Hostel" al lui Tarantino) a caror mutilare servea la "deliciul" oamenilor de paie bogati.

Deci... intr-adevar o carte pe care o recomand cu cea mai mare caldura si care m-a tinut cu "sufletul la gura" pana la ultima pagina!

Cheers, Michael Marshall!

coleho's booooring witch...

S-a nascut in Romania si nu avea nici un nume. In Beirut, parintii adoptivi ii spun Sherine. Apoi primeste numele zeitei intelepciunii, Atena. Calatoreste in toata lumea, cautandu-se pe sine, si afla mult mai mult decat sperase, afla adevarul despre lumea in care traieste. Si devine Vrajitoarea din Portobello.
Noul roman semnat Paulo Coelho spune povestea acestei fascinante tinere din Transilvania care ajunge sa schimbe viata celor care au intalnit-o, iar marturiile lor contureaza un destin de exceptie:
"Era maestra mea, avea datoria de a-mi transmite misterele sacre, de a trezi energia necunoscuta care zace inauntrul fiecaruia dintre noi." (Andrea McCain, actrita)
"Marea problema a Atenei a fost ca era o femeie a secolului XXII nascuta in secolul XXI si nu s-a ferit sa o arate. Cu ce pret? A platit din plin pentru asta." (Deidre O'Neil, cunoscuta ca Edda)
"Nimeni nu-si incredinteaza visurile in mainile celor care le pot distruge. Nimeni, cu exceptia Atenei." (Heron Ryan, ziarist)

sau...

pe langa modul inedit in care este scrisa (este povestita viata unei femei si desfasurarea evenimentelor in care ea este implicata nu in timp real... ci prin marturiile si declaratiile celor care au cunoscut-o), cartea nu este nimic mai mult decat o succesiune de evenimente "reale" cik... din viata unei femei cu o viata lipsita de sens - cel putin asa mi s-a parut mie!

Atena - infiata dintr-un orfelinat din Sibiu de catre un cuplu de libanezi, are previziuni inca din copilarie despre razobiul civil, motiv pentru care familia impreuna cu ea parasesc libanul si se stabilesc in Anglia. Atena ramane insarcinata si se casatoreste inca de la varsta de 19 ani cu un barbat care nu o putea intretine nici pe ea si nici copilul pentru ca, socrii ei "ofticati" fiind de faptul ca fiul lor a luat de sotie o romanca orfana, i-au interzis acestuia dreptul de a accesa conturile familiei. Dupa 2 ani divorteaza si tot atunci, "paraseste" biserica, hulind-o si urand-o, cand un preot nu-i da binecuvantarea (este interzisa binecuvantarea oamenilor divortati).

Din acel moment, Atena isi dedica intreaga viata "trezirii Mamei" (o traditie suprimata de secole), pe care incerca sa o faca sa vorbeasca prin ea. Invata sa intre in legatura cu fortele divine prin dans, apoi prin scris, "umpland spatiile albe", apoi intorcandu-se in Romania pentru a-si cunoaste adevarata mama (afla ca se tragea dintr-o familie de tigani). Se intoarce in Dubai pentru a se perfectiona... si cand o intalneste pe Edda (invatatoarea ei) in Scotia, Atena atinge absolutul.

Incepe sa tina cursuri si prelegeri unei trupe de teatru, ocazie cu care il cunoaste pe jurnalistul Heron, care se indragosteste iremediabil de ea... si reuseste sa o trezeasca pe Mama in ea. Devine un fel de profeta, le da raspunsuri si le prezice viitorul celor din jur, ii ajuta pe cei oropsiti sa intre in contact cu mortii lor si apoi ii preda toate aceste lectii Andreei. Cand Atena descopera ca reverendul Ian Buck o declara "vrajitoarea din Portobello" si o acuza ca se da drept o salvatoare falsa a sufeletelor, Atena lasa un testament verbal pe un reportofon si la scurt timp este gasita moarta in Hampstead. Asta e tot!

Nu stiu cum de am rezistat pana la sfarsit.. poate din curiozitatea de afla motivele care au dus la asasinarea ei sau macar pentru a afla un indiciu despre asasin. Nicidecum... pentru ca pana la urma, moartea ei a fost o inscenare!

sau...

mai bine zis o carte despre reinventarea Zeitei Mame, care nu numai ca m-a plictisit teribil, dar mi-a intarit convingerea ca Paolo Coelho, inca de la "Veronica se hotaraste sa moara" (si singura, de altfel) nu a mai scris o carte buna!

ma ofer sa visez... (gabriel garcia marquez )

... una dintre cele douasprezece povestiri calatoare...

La nouă dimineaţa, în vreme ce luam micul dejun pe terasa de la Habana Riviera, un val îngrozitor în plin soare ridica pe sus mai multe automobile ce treceau pe bulevardul de pe faleză sau. Erau parcate pe trotuar, iar unul rămase înfipt într-o aripă a hotelului. A fost ca o explozie cu dinamită ce starni panică la toate cele douazeci de etaje ale clădirii şi prefăcu în pulbere peretele de sticlă din hol.
Nenumaraţii turişti care se aflau în sala de aşteptare au fost proiectaţi pe sus împreuna cu mobilele, cîţiva fiind răniti de grindina de cioburi. A fost, de bună seamă, un val uriaş, caci între zidurile falezei şi hotel se afla un bulevard larg cu dublu sens, astfel încît furia apei sări peste el şi înca îi mai rămăsese destulă putere să facă ţăndări peretele de sticlă.
Veselii voluntari cubanezi, ajutaţi de pompieri, strînseră ravagiile prăpădului în mai puţin de şase ore, închisera poarta ce dadea spre mare şi amenajară altă intrare şi totul reveni la normal. In cursul dimineţii nimeni nu se ocupă de automobilul incrustat în zid, fiindcă toată lumea credea ca era unul dintre cele parcate pe trotuar. Dar cînd macaraua reuşi să-l scoată, descoperiră cadavrul unei femei legate cu centura de siguranţă pe locul de la volan.
Lovitura fusese atît de violentă, că nu-i mai rămasese nici un os întreg. Avea chipul distrus, încălţările rupte, hainele făcute ferfeniţă şi un inel de aur în forrnă de şarpe cu ochi de smaralde. Poliţia stabili că era menajera noilor ambasadori ai Portugaliei. Intr-adevăr, sosise cu ei la Havana acum cincisprezece zile, iar în dimineaţa aceea plecase la piaţă conducînd un automobil nou. Numele ei nu-mi spuse nimic, cînd am citit ştirea în ziare, dar m-a, intrigat inelul în formă de şarpe cu ochi de smaralde. N-am putut afla totuşi pe ce deget îl purta.
Era un indiciu hotărîtor, fiindcă mi-a fost teamă să nu fie o femeie de neuitat al cărei nume adevărat nu l-am ştiut niciodată, care purta un inel la fel pe arătătorul drept, ceea ce era şi mai neobişnuit chiar şi pe vremea aceea.

O cunoscusem cu treizeci de ani în urmă la Viena, mancand carnaţi cu cartofi fierţi şi band bere la halbă într-o cîrciumă a studenţilor latino-americani. Eu sosisem de la Roma în dimineaţa aceea şi mi-aduc aminte că m-a impresionat pe loc, cu pieptu-i splendid de soprană, languroasele cozi de vulpe de la gulerul mantoului şi inelul acela egiptean în formă de şarpe. Mi s-a părut că era singura austriacă la masa aceea lungă de lemn, datorită spaniolei rudimentare pe care o vorbea pe nerăsuflate cu o intonaţie metalică. Dar nu era aşa, se născuse în Columbia şi plecase în Austria între cele două razboaie, aproape copilă, să studieze muzică şi canto. In momentul acela avea cam treizeci de ani şi nu arăta grozav, căci nu fusese niciodată frumoasă şi începuse să îmbătrînească înainte de vreme. In schimb, era o fiinţă încîntătoare. Şi una dintre cele mai redutabile.
Viena era încă un oraş imperial, a cărui pozitie geografică între cele două lumi ireconciliabile, trasată de cel de-al doilea Război Mondial, o transformase de curînd într-un paradis al pieţei negre şi al spionajului intrnaţional. Nu mi-aş fi putut imagina un mediu mai potrivit pentru compatrioata mea fugară, care manca mai departe la carciuma studentească din colţ numai din fidelitate faţă de propria-i obîrşie, deoarece avea mijloace din belşug s-o cumpere cu bani gheaţă, cu comeseni cu tot. Niciodată nu şi-a spus numele adevarat, pentru că am ştiut-o veşnic cu împiedicatul nume germanic pe care i l-au inventat studenţii latino-americani din Viena: Frau Frida.
Abia i-am fost prezentat că am şi comis impertinenţa fericită de a o întreba cum izbutise să se adapteze atît de bine acelei lumi atît de îndepărtate şi de diferite de ţancurile bătute de vînt ale muntelui ei de-acasă, Quindfo, iar ea îmi dădu un răspuns care mă lăsă buimac:
— Mă ofer să visez.
In realitate era tot ce ştia să facă. Fusese al treilea copil din cei unsprezece ai unui negustor prosper din vechiul Caldas şi de cînd învăţă să vorbească instaură în casă bunul obicei de a-şi povesti visele dimineata pe nemîncate, adică la ceasul cînd harul ei de prezicătoare se gaseşte în starea cea mai pură. La şapte ani visă că unul dintre frati era înghiţit de un vîrtej. Mama, numai din superstiţie religioasă, îi interzise copilului tot ce-i plăcea mai mult, adică să se scalde în rîu. Insă Frau Frida avea deja un sistem propriu de tălmacire:
— Visul acesta nu înseamnă, spuse, că o sa se inece, ci că nu trebuie sa mănînce dulciuri.
Interpretarea în sine părea o infamie fiind vorba de un copil de cinci ani, care nu putea trăi fără dulciurile din fiecare duminică.
Mama, încredinţată de virtuţile divinatorii ale fetei ei, făcu totul ca să respecte cu străşnicie avertismentul. Insă la prima clipă de neatenţie din partea ei, copilul s-a înecat cu o bomboană mancată pe ascuns şi n-a fost cu putinţă să mai fie salvat.
Frau Frida nu se gîndise că facultatea aceea ar putea fi o îndeletnicire, pană cînd viata n-o strinse de gît în toiul iernilor aprige de la Viena. Atunci sună la prima casă unde i-ar fi făcut plăcere să locuiască şi, cînd au întrebat-o ce ştia să facă, ea spuse adevărul-adevărat: „Visez'". I-a fost de-ajuns o scurtă explicaţie pentru stăpîna casei ca să fie primită, cu un salariu care abia dacă acoperea cheltuielile mărunte, dar cu o cameră bună şi trei mese pe zi. Mai ales micul dejun, care era momentul cînd familia se aşeza la masă ca să afle destinul imediat al fiecăruia dintre membrii săi: tatal — un excelent specialist în operaţii financiare; mama — o femeie veselă, pasionată de muzica romantică de cameră; şi cei doi copii de unsprezece ani şi, respectiv nouă ani. Toţi erau credincioşi, deci înclinaţi să creadă în superstiţiile străvechi, şi o primiră încîntaţi pe Frau Frida care avea drept unică sarcină să descifreze soarta de zi cu zi a familiei prin intermediul viselor.
A făcut-o temeinic şi vreme îndelungată, mai cu seamă în anii războiului, cînd realitatea a fost mai sinistră decît coşmarurile.
Numai ea putea hotărî la micul dejun ce trebuia să facă fiecare în ziua aceea şi cum trebuia s-o facă, pînă cînd pronosticurile ei ajunseră să fie singura autoritate în casă. Puterea sa asupra familiei a fost absolută: chiar şi suspinul cel mai uşor se auzea doar la ordinul ei. Pe vremea cînd eu am fost la Viena tocmai murise stapînul casei şi avusese eleganţa de a-i fi lasat moştenire o parte din venituri, cu singura conditie să viseze mai departe pentru familie pînă la sfîrşitul zilelor ei.
Am stat la Viena mai bine de o lună, trecînd prin lipsurile tuturor studenţilor şi tot aşteptînd nişte bani ce n-au sosit niciodată.
Vizitele neprevăzute şi generoase ale lui Frau Frida la cîrciumă erau pe atunci un fel de sarbătoare în starea noastră de penurie.
Intr-una din serile acelea, în euforia starnită de bere, mi-a vorbit la ureche, cu o convingere ce nu îngaduia nici o pierdere de vreme:
— Am venit numai ca să-ţi spun că azi-noapte te-am visat, îmi spuse. Trebuie sa pleci neîntîrziat şi să nu te mai întorci la Viena în urmatorii cinci ani.
Convingerea ei era atît de reală, încît chiar în noaptea aceea m-a dus la ultimul tren spre Roma. Eu, la randu-mi, am rămas atît de sugestionat, că de atunci ma consider supravieţuitor al unei nenorociri ce nu mi s-a întîrnplat niciodată. Nu m-am mai întors nici astăzi la Viena.
Inainte de dezastrul de la Havana o văzusem pe Frau Frida la Barcelona, într-un chip atît de surprinzător şi de hazardat că mi s-a părut de-a dreptul misterios. A fost în ziua în care Pablo Neruda a călcat pe pămînt spaniol pentru prima oară de la Războiul Civil, făcînd escală într-o lentă călătorie pe mare pînă la Valparafso. Petrecu împreună cu noi o dimineaţă de vînătoare în stil mare prin anticariate şi de la Porter cumpără o carte veche şi îngălbenită de vreme, cu filele abia ţinîndu-se, pentru care plăti cam cît ar fi fost leafa lui pe două luni în consulatul de la Rangoon. Se mişca printre oameni ca un elefant invalid, cu un interes copilăresc pentru mecanismul interior a tot ceea ce vedea în jur, căci lumea i se părea o imensă jucărie cu resort cu ajutorul căreia se inventa viaţa.
N-am cunoscut pe nimeni care să corespundă mai bine imaginii pe care ţi-o poţi face despre un Papă renascentist: gurmand şi rafinat. Chiar fară voia lui, el era veşnic cel din fruntea mesei. Matilde, soţia lui, îi punea o bavetă care părea mai curînd de frizerie decît de stat la masa, deoarece era singurul mod de a-l feri sa se mînjească mereu cu toate sosurile.

In ziua aceea la Carvalleira a fost exemplar. A mîncat trei languste întregi spintecindu-le cu iscusinţă de chirurg, devorînd în acelaşi timp cu privirea tot ce mîncam noi ceilalţi, si ciugulind cate ceva de la fiecare, cu o plăcere ce-ţi stîmea pofta: midii din Galicia, scoici din marea Cantabrica, crustacee din Alicante, felurite espardenyes de pe Costa Brava. Intre timp, cum fac francezii, vorbea numai despre alte minunaţii culinare, în special despre fructele de mare preistorice din Chile pe care le purta în suflet. Se opri pe neaşteptate din mîncat, îşi îndreptă antenele-i de vîslaş cap de rînd, şi-mi spuse abia şoptit:
— E cineva în spate care nu-şi ia ochii de la mine.
M-am uitat peste umărul lui şi aşa era, într-adevar. In spatele lui, la distanţa de trei mese, o femeie sigură pe ea, cu o pălărie demodata de fetru şi un fular violet mesteca încet cu ochii la el. Am recunoscut-o imediat. Arata îmbatrînita şi grasa, dar era ea, cu inelul în formă de şarpe pe degetul arătator.
Calătorea de la Napoli cu acelaşi vapor ca şi soţii Neruda, însă nu se văzusera la bord. Am invitat-o să bea cafeaua la masa noastră şi am făcut-o să ne vorbească despre visele ei, ca să-l surprindă pe poet. El n-a luat-o în seamă, căci decretă de la bun început că nu credea în ghicitul în vise:
- Numai poezia este clarvăzătoare, spuse.
După prînz, la inevitabila plimbare pe Ramblas, am ramas dinadins în urmă cu Frau Frida ca să ne împrospatăm amintirile fără să ne audă nimeni. Mi-a povestit că-şi vînduse proprietătile din Austria şi că trăia retrasă la Porto, în Portugalia, într-o casă pe care o descrisese ca pe un fel de castel pe o colină de unde se vedea întregul ocean pînă în America. Chiar dacă n-a spus-o, din conversaţie reieşea clar că, tot înşirînd vise, ajunsese pînă la urmă să pună mîna pe averea inefabililor săi patroni din Viena. Nu m-a impresionat ţotuşi, fiindcă crezusem mereu că visele ei nu erau decît un truc pentru a-şi castiga traiul. I-am şi spus-o.
Ea slobozi un hohot irezistibil. „Eşti la fel de îndrăznet ca intotdeauaa", mi-a zis. Şi n-a mai spus nimic, pentru că restul grupului se oprise aşteptîndu-l pe Neruda sa termine de vorbit în argoul chilian cu papagalii de pe Rambla Pasărilor. Cînd am reluat disculia, Frau Frida schimba subiectul:
— Fiindcă veni vorba, îmi zise. Poţi să te întorci la Viena.
Numai atunci mi-am dat seama că trecuseră treisprezece ani de cind ne-am cunoscut.
— Chiar dacă visele tale nu se adeveresc, n-o să mă mai întorc în veci. Pentru orice eventualitate.
La trei ne-am despărţit de ea ca să-l însoţim pe Neruda la siesta lui sacră. Şi-a făcut-o la noi acasă, dupa nişte preparative solemne care aminteau oarecum de ceremonia ceaiului în Japonia. Trebuia să deschidem nişte ferestre şi să închidem altele ca să obţinem gradul exact de caldură, un anumit fel de lumină dintr-o anumita direcţie şi o linişte desavîrşită. Neruda adormi într-o clipă şi se trezi după zece minute, cum fac copiii, cand ne aşteptarn mai puţin. Apăru în salon, refăcut şi cu monograma pernei imprimată pe obraz.
— Am visat-o pe femeia aceea care visează, spuse.
Matilde a vrut să-i povestească visul.
— Am visat că ea mă visa pe mine, spuse el.
— Asta-i din Borges, i-am zis.
El mă privi dezamagit.
— A scris-o deja?
— Daca n-a scris-o, o s-o scrie cîndva, i-am spus. o sa fie unul dintre labirinturile sale.
Indată ce se urcă la bord, la şase după-amiaza, Neruda se despărţi de noi, se aşeză la o masă lăturalnică şi incepu să scrie versuri curgătoare cu stiloul cu cerneală verde cu care desena flori, peşti şi păsări pe dedicaţiile cărţilor sale. La primul şuierat de sirenă am pomit-o în căutarea lui Frau Frida şi, în cele din unnă, am descoperit-o pe puntea turiştilor, chiar cînd eram pe punctul să ne luăm rămas-bun. Tocmai îşi terminase şi ea siesta.
- L-am visat pe poet, ne spuse.
Uimit, am rugat-o să-mi povestească visul.
- Am visat că el mă visa pe mine, spuse, şi chipul meu uluit o descumpani. Ce vrei? Uneori, printre atitea vise, ni se mai strecoară unul ce n-are nimic a face cu viaţa reală.
N-am mai văzut-o şi nici nu m-am mai gîndit la ea pîna cand am aflat de inelul în formă de şarpe al femeii care a murit in naufragiul de la hotelul Riviera. Astfel încit n-am rezistat tentatiei de a-l întreba pe ambasadorul portughez, cînd l-am intîlnit, după cîteva luni, la o recepţie diplomatică. Ambasadorul mi-a vorbit de ea cu mare entuziasm şi neţărmurită admiratie. „Nu vă închipuiti ce nemaipomenită era", îmi spuse. „Dumneavoastră n-aţi fi rezistat tentaţiei de a scrie o povestire despre ea." Şi continuă pe acelaşi ton, cu detalii surprinzătoare, dar fără indicii care să-mi permită o concluzie finală.
- De fapt, l-am întrebat în sfîrşit, ce făcea?
- Nimic, îmi spuse el, oarecum dezamăgit. Visa.

noutati in colectia "raftul denisei" la humanitas...

Denisa Comanescu este directorul general al Editurii Humanitas Fiction, editura care include colectiile: „Raftul Denisei”, „Cocktail” si „Thriller&Mystery”. Pe 18 mai 2006, Denisa Comanescu si-a lansat colectia "Raftul Denisei", care este o continuare a altei colectii de succes "Raftul Intai".

Daca vreti sa gustati o carte buna, cautati "pisicutza neagra" :).... Iata si ultimele aparitii in colectie:

"Un gest de iubire" - James Meek

Siberia, 1919. Dincolo de pădurile nesfârşite şi de câmpiile bătute de crivăţ, o comunitate ciudată, unde nu există copii, trăieşte într-un sat aflat parcă la capătul lumii. Conducătorul lor este Balasov, fostul soţ al Annei Petrovna, tânără mamă a singurului băiat din sat, care freamătă după pasiunile lumeşti. Izolarea sectei posedate de o fervoare mistică dostoievskiană este doar o părere: în Iazik s-a instalat un regiment ceh, mânat în pustiurile îngheţate de vâltoarea războiului civil care macină Rusia. "Magnific şi cutremurător", scrie The Washington Post. "Vă va aminti de Doctor Jivago şi de Anna Karenina."

"Delta lui Venus" - Anais Nin

Cititorul care paseste in lumea imbibata de erotism a lui Anais Nin trebuie sa lase prejudecatile la intrare: autoarea incearca sa deschida acea cutie a Pandorei care este sexualitatea feminina, infatisand-o sub masti felurite, insa fara tuse clinice sau pudibonderii suspecte. Prostituate, voyeuri, frigide, lesbiene, hermafroditi, artisti, femei indragostite, barbati de o sexualitate uluitoare -- universul lui Anais Nin functioneaza dupa legea instinctului ridicat la rang de arta.

"Dintre toate femeile pe care le-am cunoscut, nici una nu se apropie de Anais Nin prin gratie si frumusete. O aristocrata. Dar si o scriitoare cu un talent extraordinar. Ea apartine acum intregii lumi." (Henry Miller)

"Varstele lui Lulu" - Almudena Grandes

Bestseller international tradus in peste douazeci de tari si vandut in peste 1,5 milioane de exemplare Varstele lui Lulu a obtinut Premiul Sonrisa Vertical in 1989.Un roman explicit si indraznet, istoria unei ucenicii erotice mereu imbogatite, transgresand linia fina ce desparte "normalitatea" de tabuuri. Un debut fulminant, Varstele lui Lulu a devenit un bestseller erotic care a revolutionat literatura spaniola si a impus-o pe Almudena Grandes drept una dintre cele mai originale scriitoare tinere ale literaturii hispanice.

"Un roman splendid, de o deplina maturitate artistica, o investigatie atenta a secretelor intimitatii feminine, a fantasmelor ascunse care influenteaza din umbra comportamentul fiintelor umane." (Mario Vargas Llosa)

„Portocala mecanica“ - Anthony Burgess

Alaturi de „1984“ si de „Minunata lume noua“, „Portocala mecanica“ ofera o viziune a alienarii omului intr-un viitor postindustrial, dezvaluind granitele fragile care despart binele de rau. Desi conceput ca o fantezie plasata intr-un viitor orwellian, „Portocala mecanica“ ii da cititorului senzatia ca este mult mai mult decit pura fictiune. Burgess isi dezvaluia in 1972 motivele scrierii acestui roman: „Am scris «Portocala...» ca pe un fel de manifest si chiar ca o predica asupra importantei liberului arbitru. Eroul meu, sau mai degraba antieroul meu, Alex, este un tinar foarte rau. Dar rautatea sa nu este produsul unei conditionari sociale sau genetice, ci rodul unei aberante exersari a liberului arbitru, «joaca» in care el s-a angajat cu toata luciditatea“.

"Palatul Viselor" - Ismail Kadare

Romanul, probabil cea mai curajoasa carte a lui Ismail Kadare, surprinde cosmarul orwellian amplificat intr-o izbucnire violenta a istoriei moderne, impletind intr-o poveste atemporala spaimele mentalitatii primitive cu delirul birocratiei totalitare. Intr-un timp incert (poate inceputul secolului XX), sultanul imensului, dar subredului Imperiu Otoman ingradeste libertatea supusilor, controlandu-le visele prin intermediul celei mai inspaimantatoare si mai misterioase institutii ale puterii -- Tabir Saray. Aici se angajeaza Mark-Alem, descendentul unei puternice familii cu radacini intr-o Albanie reala si mitica totodata, cel care primeste sarcina kafkiana de a trece prin filtrul interpretarii alegoriile si enigmele onirice ale unei imparatii intregi. Cerc dupa cerc, ca intr-un alt infern dantesc, tanarul ajunge pana in varful ierarhiei puterii de unde supravegheaza cu ura si teama mecanismul orb al politiei inconstientului. Insa, inevitabil, fatalismul balcanic il impinge tot mai aproape de prapastia indoielilor: oare un stapan absolut, chinuit de spaima muta de a nu intra el insusi in hatisul propriei masinarii demonice, nu va sfarsi intr-o buna zi condamnat de un vis anonim la dizgratie si uitare?

histoire d’O

«Cea mai îndrăzneaţă scrisoare de dragoste pe care un bărbat a primit-o vreodată.» Jean Paulhan
"Această capodoperă a erotismului, care a stârnit unul dintre cele mai puternice scandaluri literare ale secolului al XX-lea, nu s-a dorit a fi de la bun început o carte. Ci o simplă scrisoare de dragoste, o declaraţie violentă de erotism, redactată noaptea şi trimisă prin poştă, zilnic, destinatarului: povestea unei tinere femei care, din iubire, se oferă şi se supune celor mai rafinate, dar şi crude capricii ale amantului său.

Timp de câteva decenii, autorul acestui text a rămas necunoscut: «O femeie nu putea scrie aşa ceva», a declarat Albert Camus. Trebuie să fie un bărbat. Pe lista de suspecţi au fost menţionaţi: Malraux, Montherland, Robbe-Grillet, Peyre de Mandiargues, Jean Paulhan.

După ce obţine, în anul 1955, Prix des Deux Magots, «Povestea lui O» - până atunci refuzată de editori, respinsă de librari şi interzisă public pe «motiv de indecenţă» – devine un bestseller, vândut în milioane de exemplare şi tradus în peste 20 de limbi.

Plăcere şi infern, erotism şi delir într-o carte unică: romanul unei vieţi, singurul roman scris de o autoare ce avea să-şi păstreze anonimatul până la vârsta de 86 de ani!

Pauline Réage este un pseudonim pentru Dominique Aury, adevărata autoare a acestei cărţi. Ea a început ca jurnalistă, a devenit secretar de redacţie la Nouvelle Revue Française, apoi editor la Gallimard şi i-a tradus în limba franceză pe Evelyne Waugh, Fitzgerald, Mishima, Powys."

Si asta nu este tot. Cartea nu este excelenta, insa, m-a frapat prin cruzimea scenelor de sadomasochism cu atat mai mult cu cat ea, victima, ii este complice calaului. O supunere la cele mai crude si grotesti suplicii, fara un cuvant... in numele iubirii. O supunere pe care eu, personal nu o pot intelege si nu o pot percepe altfel decat ca pe o "scuza" a unei femei cu veleitati de prostituata si sadomasochista. Si dupa ce isi da iubita spre folosinta intregului castel de la Roissy, Rene i-o ofera ca pe o ofranda lui Sir Stephen, care la randu-i o ofera altor barbati... si tot asa. Nu numai ca O se indragosteste de Sir Stephen, dar il iubeste in continuare si pe Rene, care face o pasiune pentru Jaquelinne si pe care si-o doreste la Roissy, motiv pentru care o pune pe O sa o seduca. Scene barbare de sex anal, lanturi, biciuiri la sange, sex oral brutal si lesbianism. Orgii, sex in grup si brutalizare fizica pana la leshin. Toate, in conditii de fericire suprema a victimei. Care, dupa parerea mea era mult prea proasta, sau intr-un final este pura fictiune. Povestea are trei finaluri. Unul in care O este posedata cu schimbul de doi barbati in mijlocul curtii. Altul in care O se intoarce la Roissy (casa orgiilor sexuale) si Sir Stephen (stapanul ei) o paraseste. Si al treilea, in care, O vazandu-se pe punctul de a fi parasita de Sir Stephen, prefera sa moara. Indiferent de final, cartea ramane la fel de stupida! Un pic prea fortata, as zice eu aceasta "Poveste a lui O"!!!

Redau cateva pasaje in ideea in care, in carte, sunt altele mult mai crude de atat!

.................................

"La prima lovitura a tipat de parca ar fi fost biciuita, apoi la fel, lovitura de lovitura, pe cand iubitul ii musca buzele. Barbatul a parasit-o dintr-o data, smulgandu-se parca din ea, aruncat pe jos ca de un fulger, strigand, la randul lui. Rene i-a dezlegat mainile, a ridicat-o si a culcat-o pe cuvertura. Celalalt barbat s-a ridicat si s-au indreptat amadoi catre usa. Intr-o strafulgerare, O s-a vazut descatushata, aneantizata, blestemata. S-a vazut gemand sub apasarea buzelor, cum nicicand iubitul ei nu a facut-o sa geama, strigand sub socul sexului strainului cum nicicand pofta iubitului nu a facut-o sa strige. Era profanata si vinovata. Ar fi fost drept sa fie parasita. Dar nu, nu e asa, usa se inchide, iubitul ei ramane cu ea, se intoarce, se culca lipt de ea, sub cuvertura, aluneca in pantecul ei umed si infierbantat si, tinand-o in brate, ii spune: "Te iubesc. Dupa ce o sa te dau si valetilor, intr-o noapte o sa vin si o sa te biciuiesc pana la sange."

..................................

"Cei trei barbati fumau si comentau gesturile femeii, miscarile gurii ei stranse in jurul sexului care urca si cobora, mimica ei descompusa, figura inundata de lacrimi de fiecare data cand membrul invartoshat o lovea pana in fundul gatului, apasand limba si provocandu-i senzatia de voma. Insa, tot gura asta a ei, pe jumatate umpluta de calushul de carne intarita, inca mai murmura "te iubesc".

...................................

"Metalul care ii traversa buza stanga a sexului si avea inscriptionate literele care dovedeau ca era proprietatea englezului ii cobora pana la o treime din lungimea coapsei si, la fiecare pas, i se misca intre picioare ca o limba de clopot. Monogramele imprimate cu fierul inrosit in foc erau sapate in carne cu o dalta parca. La cea mai mica mangaiere le puteai simti sub degete. Pentru fiarele si pecetile ei, O simtea o mandrie dementa."

....................................
"Mainile lui O zgariau marginea estradei, unde Yvonne le legase de un inel, fesele pareau sa-i cada in gol. Niste chingi, trecute prin bratarile de la glezne, ii duceau talpile mai sus decat capul, fixandu-le de coloanele in mijlocul carora, ridicata astfel pe estrada, era in asemenea mod expusa incat singurul lucru vizibil erau cele doua gauri de sub pantece, teribil de desfacute. Fata statea in picioare deasupra ei si printre picioarele ei, O zarea corzile biciului pe care il avea in mana. La primele lovituri care i-au ars pantecele, O a gemut. Colette trecea de la coapsa dreapta la coapsa stanga, se oprea, o lua de la capat. O se zbatea din toate puterile, de-ai fi crezut ca o sa rupa chingile in care era fixata. Nu voia sa se roage, nu voia sa cerseasca indurare."

......................................

"Din acel moment, timp de opt zile, O a purtat in miezul anusului, fixata cu trei lantisoare prinse de o centura de piele stransa de mijloc, in asa fel incat miscarile musculare interioare sa nu o poata rejecta, o tija de ebonita care imita un sex masculin erect. Un lantisor urma despicatura dintre fese, celelalte doua santurile coapselor, de o parte si de cealalta a triunghiului pantecelor, in asa fel incat, sa nu impiedice, la nevoie, penetrarea. Dupa opt zile, aparatul nu a mai fost necesar, iar iubitul ei i-a comunicat ca este fericit de dubla ei deschidere si ca va avea grija ca lucrurile sa ramana asa. "

.....................................
"Nu poti darui altora decat ceea ce iti apartine. Rene o daruia pentru a o lua imediat inapoi, imbogatita, in ochii lui, ca si cand ar fi fost un obiect lipsit de importanta, utilizat in rang divin, isi primise de acum botezul. Dorea de multa vreme sa o prostitueze si simtea cu bucurie ca placerea pe care o resimtea astfel era mai mare decat sperase si il lega si mai mult de ea, ca si pe ea de el, si asta cu cat era mai umilita si mai lovita. Fiindca il iubea, ea nu putea iubi decat ceea ce venea din partea lui. O il asculta si tremura de fericire fiindca el o iubea. Tremura consimtind."

"Autoportret intr-o oglinda sparta!" Octavian Paler

Cand aveam posibilitatea să-mi îndeplinesc visul, mi-am dat seama că şi pasiunile îmbătrânesc.
Nu ştiu dacă pot pretinde că am ştiut ce vreau de la viaţă.
Nu mi-au lipsit ţintele false şi entuziasemele naive.
Niciodată n-ai avut suficientă imaginaţie pentru a-ţi închpui lumea fără tine.
Chiar dacă n-ai mers cu vanitatea până la paranoia de a crede că lumea se învârte în jurul tău, că e nerăbdătoare să audă ce spui, ţi-a lipsit inteligenţa, sau puterea de a accepta că nu însemin mai mult decât fotografiile îngălbenite pe care cineva, după tine, le va arunca la gunoi.
Şi nu jucăm doar pentru alţii comedia de a vrea să părem mai buni decât în realitate. O jucăm şi pentru noi.
Cam toate certitudinile mele, câte au fost, sunt acum ciuruite de îndoieli, ca nişte haine roase de molii.
Mi-ar fi greu să numesc una intactă.
Nu există fericire de care să-ţi aminteşti fără tristeţe.
Trecutul trăieşte, e viu, ia parte la prezent, îl influenţează şi se schimbă în funcţie de ceea ce ni se întâmplă.
"Mai târziu" devenea "prea târziu".
Am început să-mi dau seama că, din actor pe scena vieţii, deveneam un figurant.
Memoria îşi aminteşte chiar şi de uitare.
Doar din amintiri mai pot crede că vara e anotimpul destinului meu.
Trebuie să ari cânde e timpul să ari, nu când ai chef.
Eu am reuşit să am, azi, numai îndoieli şi să nu mai ridic ochii spre cer decât ca să ştiu când trebuie să iau umbrela.
Cerul devenise pentru mine ceea ce este pentru orice bucureştean. Ceva lipsit de orice fior metafizic, un albastru decolorat banal, murdărit de fumul fabricilor, de unde când se înnorează, cad ploile care umplu oraşul de bălţi.
Rămas singur, doream să fiu cu alţii. Fiind cu alţii şi nereuşind să mă integrez în atmosferă, preferam să rămân singur.
Tot ce pierdem, pierdem pentru totdeauna.
Ceea ce nu trăim la timp, nu mai trăim niciodată.
Calul troian era demult pe străzile Romei.
Îl reprezentau viciile, corupţia, despotismul sângeros, cinicii de tot felul şi, nu în ultimul rând, resemnarea.
Probabil trebuie să pierzi ceva, ca să-i dai o alură sentimentală.
Orice "paradis" nu poate fi decât o mare simplitate.
Am avut nevoie mereu de un zid de care să mă sprijin. Când el mi-a lipsit, am intrat în panică.
O viaţă mediocră poate fi justificată. Mai ales într-o lume mediocră. Dar mediocritatea iluziilor nu are nici o scuză. Nimic nu ne opreşte să visăm fără măsură.
Mă pot uita, oare, în oglinda spartă a memoriei mele fără teama că am ratat tocmai ceea ce n-aş fi vrut să ratez?
Am aflat că există o limbă pe care o vorbeşte un singur om. Dar cu cine discută?
Forma cea mai subtilă în care se poate înfăţişa un mister este banalitatea.
Dumnezeu a creat lumea în aşa fel încât să regretăm aproape totdeauna prea târziu.
A muri înseamnă a te muta într-o stea.
Dumnezeu a creat omul, însă l-a lăsat pe diavol să-l finiseze, iar diavolul n-are măsură.
Acesta pare a fi trecutul. Un limbaj.
Atent prea mult la amănunte, nu risc, oare, să scap esenţialul?