love story (13th scene)

locație: oriunde.
timp: oricând.
coloană sonoră: Amy Winehouse
"Will You Still Love Me Tomorrow"



"Să stai așa... ca și cum viața ți s-ar scurge printre degete"
S-a gândit în ultimele dimineți.
Dimineți leneșe cu ciocolată și cafele. Seri molcome cu ceaiuri mentolate și lămâie verde. Mirarea. Tăcerea. Ieșirile nocturne cu fetele, piesele de teatru, cutiile pline cu cărți, ardoarea, singurătatea și senzația de început. Filmele. Așteptarea. Lipsa privirii. Vocea. EL.
Revenirile...
Zilele astea, mai mult ca niciodată.

Ultimul sărut. Ultima privire.
Gustul de sânge clocotind prin vene. Mașinile. Un bărbat la fel ca și ea, plimbându-se prin ninsoare, însă, într-o cu totul și cu totul altă parte. Și parcă aici.
Destinul ei special. Pe care și-l dorea special, râvnind la iubirea ei, cea dinlăuntru. Lupta cu adevărul și dorința.
Transformarea ei într-o femeie a Tamarei de Lempika, într-o pictură senzuală, plină de forme și înțelesuri..

Plăcerea începea mereu cu un teatru de umbre atârnate de sfori vizibile.
Umbre distinse-ntre amintiri crezute pierdute.
Umbre de îndoială ce iau forme variabile.
Un tremur de carne crudă.
Un joc de circumstanțe și posibilități.
Poate că astăzi, poate că mâine, poate diseară... poate nu!
Șase și jumătate cu potențial de nouă fără un sfet.

Ar fi vrut să-l audă toată ziua și cumva, fiecare contact îi crea o veche dependență.
I-a spus că cele mai frumoase lucruri i le-a scris și ea hotărâse că el avea dreptate.
Ar fi vrut să-i spună o mie de lucruri, însă "pură", cum vroia ea să pară, se ascundea sub apanajul dublei personalități. Lenevea în siguranța sindromului borderline. Autoflagelare abuzivă. Imposibilitatea de gestionare a propriilor ei trăiri.
Acum purta echipament de camuflaj complet.
Și dacă el ar fi ghicit-o, ea ar fi devenit complet aluzivă și vulnerabilă.

Chiar și așa, prefăcătoriile ei de tip sentimental-extremist păreau cusute cu ață albă. Sau chiar prinse cu agrafe, unele de altele, precum colile-ntr-un dosar.
Și nu era cu nimic mai coerentă. Căci el învățase să privească o superficială în toată splendoarea ei, când avea de-a face cu o femeie intensă, febrilă și înflăcărată.
E frumos să trăiești într-un amalgam de emoții.
E frumos să asculți muzica franțuzească veche.
E frumos să-ți amintești.

O mie de lucruri cu altă mie de înțelesuri și ei i se părea că (în tot) există ceva "wildly romantic".
Ultimul sărut. Ultima privire.
Și mai ales acum, când știa că ele nu vor fi niciodată ultimele...