love story (11th scene)

locație: o stradă lungă și goală.
timp: orele 12.00, prânz.
coloană sonoră: Ingrid Michaelson "The Way I am"


cadru: plan detaliu, tocurile ei groase se aud strident pe piatra cubică!

Era doar o coincidență, fără niciun dubiu! Ea nu credea în destin, toate lucrurile se întâmplă pentru că se întâmplă... Altă explicație nu există!
Era din ce în ce mai convinsă că doar o dorință și-o voință remarcabile sunt capabile să coordoneze întâmplările care compun o existență într-un Destin.

A plecat cu gândul la struguri. A trecut trei străzi. Era frig și-și strânse haina de piele mai tare, mănușile fără degete nu-i erau de niciun ajutor și avea senzația că nuanțele cerului prevestesc sfârșitul lumii.
"ți-e frig?"
"nu"
"vrei sa închid fereastra?"
"ihim!"
"acum ți-e mai bine? "
"nu știu... am visat că mă plimbam pe o stradă, și-mi era frig... iar cerul era de un gri închis și pustiu!"
"tu și visele tale stupide... "

El a plecat. Ea a rămas prea copleșită de consistența propriului ei trup, privindu-și rochia verde căzută la marginea patului...
A stat așa câteva ore... somnolentă, palidă, tristă și tăcută!
A avut câteva conversații bizare cu ea însăși și-a ascultat muzica depresivă a decedatului Jeff Buckley...
A băut ceaiuri peste ceaiuri, ascultând ploaia și căutând somnul rătăcit între așternuturile patului, între îmbinările parchetului, între pliurile umbrelei desfăcute-n hol... a căutat somnul între toate hainele aruncate și faldurile draperiei. Nimic. Inutil totul. Mai ales, ea!

... "fleur defendue"... obsesia și s-a îmbrăcat. A plecat cu gândul la struguri. A trecut trei străzi. Era frig și-și strânse haina de piele mai tare, mănușile fără degete nu-i erau de niciun ajutor și avea senzația că nuanțele cerului prevestesc sfârșitul lumii.

Erau unele locuri în care vroia mereu să se întoarcă... tocmai pentru că geografia lor frustă și rudimentară era comodă. Iar ea, era genul de femeie care purta tocuri destul de des și-i plăceau locurile cu o geometrie comodă.
S-a oprit în fața unei vitrine cu zeci de brioșe frumos ornate. Pentru o clipă i s-a părut că-i vede reflexia în geam, dar nu s-a întors! Știa că dacă o va face, el nu va fi acolo.... A preferat să-i privească imaginea, să i-o adulmece și s-o respire minute-n șir. Un gest greșit și ar fi dispărut!
Orașul mustea de instalații electrice și globuri mari, colorate prinse de cabluri și stâlpi...

Imaginea din spatele ei s-a apropiat, a luat-o în brațe și l-a auzit șoptindu-i în ureche "să mergem... vino!". Ritmuri de rumba răzbăteau din cutia craniană; i-a pus fularul lui, în jurul gâtului și a luat-o de mână.
Au făcut echilibristică pe cablurile electrice, au sărit pe acoperișurile blocurilor, au mâncat brioșe cu scorțișoară și fulgi de ciocolată, au râs, au aprins toate instalațiile și s-au jucat cu globurile... până le-au făcut particule de praf și le-au aruncat în capul trecătorilor! S-au sărutat. Mult. Umed. Fervent.

A ieșit cu o brioșă aromată și o cafea fierbinte. Îi era frig, însă nu mai avea cum să-și strângă haina de piele în jurul corpului. Avea mâinile ocupate, mănușile nu-i erau de niciun ajutor, însă paharul de cafea îi încălzea degetele. A privit din nou vitrinele cu zeci de brioșe frumos ornate. Reflexia nu mai era acolo și brusc a realizat un lucru simplu: în viață totul este despre alegeri. A râs...

Stupid din partea ei și-a vârstei, dar încă credea în acea dragoste ca-n filme, în care el traversează jumătate de continent ca s-o gasească si ea fuge de la propria-i nuntă ca să-i oprească avionul!