7 februarie 2010

mirela se hotărăște să moară!

2 comentarii
(my early hours résumé, part two)

"Haide să vedem.
După ce decid că sunt deprimată, trebuie să iau medicamente.
Cunosc sute de persoane care iau medicamente și nu este nicio problemă. Serios.
Mă voi întoarce la muncă sub efectul antidepresivelor.
Voi lua masa cu părinții și prietenii, străduindu-mă să-i conving că sunt eu, cea normală.
Cea reală.
Într-o bună zi, un bărbat îmi va cere să mă mărit cu el.
Eu voi spune "da". Nu voi afla niciodată de ce.
Va fi suficient de bun încât să-i facă pe toți fericiți și mulțumiți pentru mine.
În primul an... vom face dragoste mai tot timpul.
Al doilea și-al treilea, din ce în ce mai puțin.
Exact când vom începe să ne săturăm unul de celălalt, voi rămâne însărcinată.
Voi avea grijă de copil, mă voi lupta pentru un job, voi plăti rate și impozite.
Vom trăi împreună.
Peste zece ani, el mă va înșela. Pentru că eu sunt mereu prea ocupată și prea obosită.
Eu voi afla. Îl voi amenința cu moartea, apoi pe amanta lui și-apoi pe mine,
Vom trece peste.
Un an mai târziu, va avea altă aventură.
De data aceasta, însă, mă voi preface că nu știu.
Inflamarea spiritelor nu va mai merita osteneala.
Și-mi voi trăi restul zilelor.
dorindu-mi uneori, ca urmașii mei să aibă viața pe care eu nu am avut-o.
și alteori, mulțumită că se transformă în frânturi din mine.
Sunt bine. Serios."
(nu-s fan coelho, însă o mare parte din trăirile veronikăi sunt fix realitatea)

Cât la sută dintre voi simt asta?
Câte dintre voi credeți că viața voastră este doar o poveste despre ceea ce-ar putea fi?
Pe rând! Nu pot să număr atâtea degete deodată.

Nu am decât două variante: să-mi controlez mintea sau să las rațiunea să mă controleze pe mine. De ce optez mereu pentru a doua?
De ce nu-i permit adevăratului "eu" să se dezvăluie? Adevăratul meu "eu", ceea ce sunt, nu ceea ce fac alții din mine.
Să fie o chestie de design interior? Posibil!
Nu cred că alegi cum sa fii.
Ăsta ți-e mecanismul și gata. Al meu e "defect".
Nu merge nici cu reasamblarea elementelor. Nu se bagă nimeni.

Nu sunt tristă. Really, sunt ok.
Sunt doar incapabilă să-mi exprim ideile. Ca și cum mi-aș defini demența.
Într-o anumită măsură suntem cu toții nebuni. Uneori, nebuni de legat.
Dar nu poți confunda demența cu pierderea controlului. Sunt două lucruri atât de distincte.
Cu toții avem vise, însă puțini și le realizează.
Asta face din noi, toți ceilalți, niște lași.
Pentru că noi, cei mulți ne înlocuim emoțiile cu frica.

Sunt atâtea lucruri despre mine pe care nu le cunosc.
Ar fi stupid dacă aș spune că cel mai rău mă macină spațiul?
Dacă nu aici trebuia să trăiesc, dacă nu așa?
Dacă nu atunci trebuia să mă nasc?
De ce nu-mi găsesc locul!?!

Uneori e totul fad și posac. Fără gust, miros sau aromă.
Într-o zi o să mor de depresie. E posibil așa ceva?
Vreau atât de multe lucruri. Visez atât de mult. Nimic nu-mi mai ajunge. Nimic și nimeni. Parcă și un singur bărbat mi-e insufucient câteodată.
Sunt febrilă și agitată, iar sângele ăsta care fierbe în mine se irosește în van.
Clocotesc precum o oală sub presiune și mustesc asemeni unui bob de strugure gata să pocnească.
Nu sunt la locul potrivit. Nu asta e viața mea.
De ce nu pot să trec precum Alice prin scorbura de copac spre culoarul care să ducă către viața mea?
Unde-i iepurele alb, îmbrăcat în veston și cu pălărie pe cap?
Eu de ce nu pot să joc cricket cu păsările flamingo?

Sunt buimacă de la atâtea scăpărări de lumină și toate gândurile care-mi bântuie mintea. Am nevoie de liniște atât cât să descifrez toate mesajele secrete ascunse-n fața mea.

Nu vreau să rămân cu toate viețile netrăite curgându-mi prin vene. Nu mai vreau să stau la rând cu turma asta de oi ce rumegă liniștită așteptându-și rândul la tăierea capetelor. Îmi plănuiesc evadarea. Tacit și conștiincios. Râzând mereu și cu zâmbetul pe buze, ca să creadă cu toții că-i un "improvement".
M-am hotărât să mor aici și să trăiesc în altă parte.
Cred că fiecare își dorește să trăiască "on his own terms".

players calendar 2010: men of the week

4 comentarii

Din nou, fotograful gay Rick Day!

De data aceasta prezentăm în premieră calendarul "Players 2010".

Pe lângă faptul că are un fetiș pentru sportivi (asemeni mie), trebuie să remarcați că mr. Rick surprinde în pozele sale toată structura, frumusețea, expresivitatea și valorile acestor trupuri apetisante.

Lansăm înca un sondaj? De data aceasta, îl votez direct pe septembrie.
Hai că și mr. iulie e mișto rău!


Mr. Ianuarie
Mr. Februarie
Mr. Martie
Mr. Aprilie
Mr. Mai
Mr. Iunie
Mr. Iulie
Mr. August
Mr. Septembrie
Mr. Octombrie
Mr. Noiembrie
Mr. Decembrie

4 februarie 2010

love story (13th scene)

0 comentarii
locație: oriunde.
timp: oricând.
coloană sonoră: Amy Winehouse
"Will You Still Love Me Tomorrow"




"Să stai așa... ca și cum viața ți s-ar scurge printre degete"
S-a gândit în ultimele dimineți.
Dimineți leneșe cu ciocolată și cafele. Seri molcome cu ceaiuri mentolate și lămâie verde. Mirarea. Tăcerea. Ieșirile nocturne cu fetele, piesele de teatru, cutiile pline cu cărți, ardoarea, singurătatea și senzația de început. Filmele. Așteptarea. Lipsa privirii. Vocea. EL.
Revenirile...
Zilele astea, mai mult ca niciodată.

Ultimul sărut. Ultima privire.
Gustul de sânge clocotind prin vene. Mașinile. Un bărbat la fel ca și ea, plimbându-se prin ninsoare, însă, într-o cu totul și cu totul altă parte. Și parcă aici.
Destinul ei special. Pe care și-l dorea special, râvnind la iubirea ei, cea dinlăuntru. Lupta cu adevărul și dorința.
Transformarea ei într-o femeie a Tamarei de Lempika, într-o pictură senzuală, plină de forme și înțelesuri..

Plăcerea începea mereu cu un teatru de umbre atârnate de sfori vizibile.
Umbre distinse-ntre amintiri crezute pierdute.
Umbre de îndoială ce iau forme variabile.
Un tremur de carne crudă.
Un joc de circumstanțe și posibilități.
Poate că astăzi, poate că mâine, poate diseară... poate nu!
Șase și jumătate cu potențial de nouă fără un sfet.

Ar fi vrut să-l audă toată ziua și cumva, fiecare contact îi crea o veche dependență.
I-a spus că cele mai frumoase lucruri i le-a scris și ea hotărâse că el avea dreptate.
Ar fi vrut să-i spună o mie de lucruri, însă "pură", cum vroia ea să pară, se ascundea sub apanajul dublei personalități. Lenevea în siguranța sindromului borderline. Autoflagelare abuzivă. Imposibilitatea de gestionare a propriilor ei trăiri.
Acum purta echipament de camuflaj complet.
Și dacă el ar fi ghicit-o, ea ar fi devenit complet aluzivă și vulnerabilă.

Chiar și așa, prefăcătoriile ei de tip sentimental-extremist păreau cusute cu ață albă. Sau chiar prinse cu agrafe, unele de altele, precum colile-ntr-un dosar.
Și nu era cu nimic mai coerentă. Căci el învățase să privească o superficială în toată splendoarea ei, când avea de-a face cu o femeie intensă, febrilă și înflăcărată.
E frumos să trăiești într-un amalgam de emoții.
E frumos să asculți muzica franțuzească veche.
E frumos să-ți amintești.

O mie de lucruri cu altă mie de înțelesuri și ei i se părea că (în tot) există ceva "wildly romantic".
Ultimul sărut. Ultima privire.
Și mai ales acum, când știa că ele nu vor fi niciodată ultimele...

31 ianuarie 2010

athletes calendar 2010: men of the week

6 comentarii
"Athletes Calendar 2010"
Fotografii: Rick Day!
Fotograful de fashion și fitness Rick Day mi-a întrecut orice așteptări. Părerea mea e (acum) nestrămutată: clar e gay! Altfel n-ar fi avut cum să aleagă asemenea superbități pentru calendarul "Athletes 2010". Trupuri sculptate, artă "hot" și un "wowwwww" prelung lună de lună! Cum să nu te simți inspirată și "fit"!!?!

Supunem la vot? :D Eu merg pe mâna lui ianuarie....


Mr. IanuarieMr. FebruarieMr. MartieMr. AprilieMr. MaiMr. IunieMr. IulieMr. AugustMr. SeptembrieMr. OctombrieMr. NoiembrieMr. Decembrie

"Marchizul de Sade" la Odeon

0 comentarii
Deși piesa se joacă de mai bine de 4 ani (la Odeon), am reușit și noi s-o vedem abia astă seară. Indubitabil - de departe - magnifică!
Regia e "stupendo", frumos mânuită de Beatrice Rancea, o adevărată profesionistă. Și nu doar atât, căci Beatrice s-a ocupat (de data aceasta) și de mișcarea scenică și ilustrația muzicală. Elemente închegate sublim, sub bagheta unuia dintre cei mai buni regizori actuali ai teatrului românesc.

Florin Zamfirescu (în rolul marchizului) te lasă pierdut printre cuvintele desfrânate și epoca lui de Sade. Te uimește pentru curajul cu care-și expune goliciunea și prin nebunia savuroasă cu care-și interpretează rolul. Dan Bădărău (abatele Coulmier) este și el destoinic și moral - la început, iar la final - nebun și incompetent. Irina Ungureanu o interpretează dedicat și curat pe Madlene, mai ales atunci când îi citește mamei ei oarbe, nuvelele pornografice ale marchizului.

Distributia este mult mai bogată de-atât și fiecare personaj în sine, conturează exact elementele care au făcut celebră povestea marchizului de Sade. Tendințele filozofice și sadomasochiste ale marchizului, ce explorează violul, bestialitatea sau chiar necrofilia sunt transpuse semi-indecent, fără trivialități grețoase, ci mai degrabă în termeni "comico-tendențioși".

Deci, pentru cei care aşteaptă să vadă examinată-n lung și-n lat problema erotică fără pudoare, piesa nu este potrivită, căci nu-i concentrată în această direcție. Că mai intervin câteva expresii "ilicite" e normal, deh... e "Marchizul de Sade", nu "Mrs Dalloway". Doar vorbim de necumpătatul erou, chinuitul marchiz supus orbeşte sexului fără limite.
Evident, de Sade trece prin toate chinurile iadului când i se iau penele și începe să scrie cu propriul sânge pe cearșeafuri și haine. Dar cum spune și personajul "artistul prosperă în condiții nepotrivnice", mai ales când scrisul pentru marchiz reprezintă libertatea (el fiind tot timpul piesei după gratii). Pornografia lui se răspândește, în continuare, datorită surescitatei virgine Madlene. Lui de Sade i se smulge limba, este înlănțuit, torturat și la final, bântuit de demonii "creației" ajunge să scrie pe pereții celulei cu propriile-i excremente.
Povestea cutremurătoare a Marchizului de Sade (care a pus pe jar întreaga sa epocă prin operele care sfidau cu nerușinare tabuurile vremii) este o transpunere de calibru pe scena Odeonului. Costumele poartă semnatura lui Botezatu, arată bine (nu colosal) și autentic. Mişcarea scenică e vie, dinamică, decorul multifuncţional și adecvat scenariului. Un spectacol ce se încheagă coerent, cu o traducere curată și fluentă (Florin Sicoe).

Nu știu cum se face, dar acum am poftă de "Quills"-ul din 2000, cu Geoffrey Rush, Kate Winslet și Joaquin Phoenix. Poate așa "dau în marșarier" din alunecarea-n depresie provocată de-un telefon și rămân doar cu gustul apetisant al piesei!

26 ianuarie 2010

nuntă à la Dita Von Teese...

0 comentarii
Pentru mine, Vivienne Westwood este - de departe - mama mireselor. De când cu rochia pe care a purtat-o Sarah Jessica Parker în "Sex and the City: The Movie", m-am îndrăgostit (de Vivienne) iremediabil.

Rochia pe care Dita Von Teese a purtat-o la nunta ei cu Marylin Manson este (fără doar și poate) la crème de la crème. Albastrul dark electric pe pielea albă a Ditei și talia ei subțire arată demențial. O veritabilă "gothic sex kitten" care-și păstrează mereu un look "punk elegant"!

25 ianuarie 2010

nu ne pierdem urma

0 comentarii
Cine-a spus că nu poți călători în timp, s-a înșelat (parțial!)
Este posibil să nu poți călători în viitor, însă, există oameni care te pot purta în trecut, luminând sacadat și spastic cu farurile lor puternice, fiecare amintire.

Ca-ntr-un muzeu latent pe timp de noapte. Ca atunci când tablourile sunt luminate de fasciculul de lumină emis de lanterna paznicului. În unghere întunecoase, exact cât să distingi imaginea din pictură.

Oamenii sunt trenuri magice, ce pufăie ca nebunele și te transportă-n trecut cu repeziciunea luminii. E ca și cum nu ne-am pierde niciodată urma!

Followers

Archive

 

confessions of a fashionholic Copyright 2008 Fashionholic